--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
În decembrie 2024, după 15 ani de tergiversări birocratice, statul român a aprobat concesionarea exploatării de sare de la Valea Florilor (județul Cluj) către Diana Exploatări Miniere SRL, firmă deținută integral de compania maghiară Salt-Veres Zrt..
Zăcământul este uriaș, cu sare de puritate 99%, exploatabilă timp de secole.
Pentru prima dată, Societatea Națională a Sării – Salrom are un competitor direct pe piața românească. Dar întrebarea care ar trebui să ne preocupe nu este doar „cine” exploatează, ci „pe ce bani” și „în ce condiții”.
---
Cifrele reci: cât încasează statul
Datele oficiale și estimările tehnice arată astfel:
Rezervă exploatabilă: 26 milioane tone (durata exploatării estimate la ~29 ani în studiul Ipromin).
Capacitate planificată: 800.000 tone/an.
Preț mediu en-gros sare brută: 150 lei/tonă.
Redevență legală: 6% din valoarea producției brute.
Scenariul 1 – Concesiune către firma controlată din Ungaria
Valoare producție anuală: 120 milioane lei.
Redevență către stat: 7,2 milioane lei/an.
Impozit pe profit (dacă nu e externalizat): ~4,8 milioane lei/an.
Total încasări pentru stat: ~12 milioane lei/an.
Total 20 ani: 240 milioane lei (~48 milioane euro).
Scenariul 2 – Exploatare directă prin Salrom
Valoare producție anuală: 120 milioane lei.
Profit net (după costuri): ~30 milioane lei/an.
Ca unic acționar, statul ar încasa tot profitul.
Total 20 ani: 600 milioane lei (~120 milioane euro).
📉 Diferență pierdere pentru stat: ~72 milioane euro în 20 ani.
Și asta la prețuri constante. Dacă prețul sării crește (ceea ce e foarte probabil), pierderea poate depăși 150 milioane euro.
---
De ce nu își administrează statul român singur resursele?
Oficial, argumentul clasic este:
statul nu are bani să investească în tehnologie;
companiile private aduc „expertiză” și capital;
concurența stimulează piața.
Realitatea, însă, este mult mai dură:
1. Politizarea companiilor de stat
Salrom, ca multe alte companii de stat, este folosită de guverne ca loc de parcare pentru clientela politică. Ineficiența și lipsa unei strategii pe termen lung duc la pierderi și lipsă de investiții.
2. Interese economice private mascate
În loc să reformeze companiile de stat și să le facă profitabile, guvernanții preferă să „externalizeze” profiturile prin concesiuni către companii prietene sau străine, lăsând statului doar firimiturile din redevență.
3. Legislație permisivă
Redevența pentru sare este doar 6%, una dintre cele mai mici din Europa pentru o resursă strategică. Alte state percep 10–15% și păstrează acțiuni în companiile concesionare.
4. Lipsă de viziune economică
Un stat care vinde resurse brute pe bani puțini și importă produse finite la prețuri mari își condamnă economia la subdezvoltare.
---
Implicații strategice
Pierderea controlului asupra unei resurse critice – Sarea nu e doar pentru gătit. E vitală în industria chimică, farmaceutică, alimentară și pentru infrastructură (deszăpezire).
Dependență de un competitor străin – Salrom ar putea pierde contracte importante, inclusiv cu companii maghiare precum BorsodChem, care acum pot cumpăra direct de la „ai lor”.
Venituri publice reduse – Statul primește de 2,5 ori mai puțin decât dacă ar exploata singur.
Precedent periculos – Dacă acest model se extinde și la alte resurse (cupru, aur, gaze), România riscă să devină doar un furnizor ieftin de materii prime.
---
Concluzie
Cazul Valea Florilor arată cum România, bogată în resurse, se comportă ca o țară săracă:
cedează exploatarea pe termen lung,
încasează redevențe mici,
pierde controlul strategic,
renunță la profitul integral pe care l-ar fi obținut printr-o administrare eficientă.
O țară care își lasă resursele pe mâna altora nu este săracă pentru că nu are ce exploata, ci pentru că nu știe sau nu vrea să își administreze inteligent bogățiile.
---
💡 Dacă statul ar gestiona direct resursa, câștigul pentru buget ar fi dublu sau triplu. În schimb, azi acceptăm firimituri și ne felicităm că am „adus investiții”. Istoria arată că acest tip de „investiții” lasă în urmă găuri în pământ și găuri în buget.
Comentarii
Trimiteți un comentariu