Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din septembrie 10, 2025

Statul ca proprietar final

  Există un moment în care o societate trebuie să-și pună o întrebare brutal de simplă: mai suntem proprietari sau suntem doar chiriași ai statului? În România de azi, răspunsul devine tot mai incomod. Pentru că atunci când plătești an de an pentru casa în care trăiești, când munca îți este taxată până la os, iar fiecare produs cumpărat vine cu TVA pe care nu‑l vei recupera niciodată, noțiunea de „proprietate privată” începe să sune a glumă. Proprietatea cu termen de expirare Casa nu mai este un bun definitiv. Este un bun condiționat. O ai atâta timp cât plătești. Nu contează că ai muncit o viață, că ai plătit deja impozite pe salariu, pe materiale, pe utilități, pe fiecare cui bătut în perete. Statul revine anual și îți amintește cine este, de fapt, proprietarul final. Impozitul pe locuință nu mai este o taxă simbolică. Devine o chirie mascată. Obligatorie. Permanentă. Fără legătură reală cu servicii oferite. Plătești pentru dreptul de a rămâne în propria ta casă. TVA – impozitul ...

Cum s-au făcut economii „strategice” în educație: 120 milioane euro din tăierea profesorilor, 920 milioane împrumutate din SUA și 16 miliarde UE „la dispoziție”

  România, țara unde banii se învârt ca într-un carusel financiar, a demonstrat încă o dată arta subtilă a prioritizării: economisim 120 de milioane de euro prin… desființarea unor posturi de profesori, dar nu ezităm să împrumutăm 920 de milioane de dolari de la SUA pentru a ne înzestra armata, iar Uniunea Europeană ne pune la dispoziție garanții pentru încă 16 miliarde euro în credite militare. Într-un scenariu care ar părea absurd dacă nu ar fi real, mii de profesori au fost disponibilizați la începutul anului școlar 2025-2026, în timp ce în sistemul de învățământ nu s-au alocat fonduri suplimentare semnificative. Se pare că în educație, zero mai înseamnă… zero, dar în materie de arme, România se poate lăuda cu un credit de sute de milioane și cu posibilitatea de a contracta miliarde prin garanții UE. Să facem un mic bilanț: Economii la bugetul educației: 120 milioane euro, prin reducerea personalului didactic. Împrumut SUA: 920 milioane dolari pentru echipamente militare (tancur...

De ce îndatorarea populației este un beneficiu pentru marii actori globali

  Trăim într-o lume în care guvernele par să fie mereu în criză financiară, iar cetățenii tot mai îndatorați. La prima vedere, datoria publică și deficitul bugetar par a fi simple probleme administrative. Dar, dacă privim mai atent, descoperim că îndatorarea populației nu este doar un accident: este un instrument strategic folosit de marile centre financiare și corporative pentru a controla statele și resursele lor. 1. Iluzia „datoriilor necesare” Guvernele prezintă împrumuturile ca pe o soluție inevitabilă: pentru salarii, pensii sau investiții. În realitate, datoria publică nu este gândită să fie rambursată integral, ci rostogolită perpetuu, astfel încât dobânzile să fie plătite constant. Populația plătește taxe tot mai mari, dar beneficiul real rămâne în mâinile actorilor financiari globali. 2. Cine câștigă cu adevărat? Băncile comerciale și fondurile de investiții cumpără titluri de stat și încasează dobânzi sigure, indiferent de starea economiei reale. Băncile centrale mențin ...

Când orice alternativă devine „extremă”

  În ultimii ani, în Franța, România și în multe alte state europene, am asistat la o tendință periculoasă: orice partid care îndrăznește să propună o altă direcție decât cea „progresistă” sau „centristă” este imediat etichetat drept extremist, populist, putinist sau chiar „o amenințare pentru democrație”. Dar de ce se întâmplă asta? 1. Frica de pierderea controlului Cei care sunt la putere vor să păstreze puterea. Eticheta de „extremist” e o armă retorică: simplă, eficientă și greu de combătut. Odată ce un partid e pus la colț cu această etichetă, nu mai contează ce spune – deja e discreditat. 2. „Centrul” devine noul monopol Paradoxul e că democrația ar trebui să ofere mai multe opțiuni. În schimb, ni se spune că doar „centriștii progresiști” sunt responsabili, iar restul sunt pericole. Practic, se creează o dictatură a centrului, unde alternativele sunt tolerate doar cât timp nu pun în pericol status quo-ul. 3. Confuzia intenționată între critică și radicalism Dacă un partid cri...

Cum s-a vândut România, an cu an: povestea forjelor și a combinatelor ajunse la ruși

  2002 – Startul marelui jaf „legalizat” Guvernul Adrian Năstase (PSD), prin APAPS, începe privatizarea marilor combinate siderurgice. Discursul oficial: „nu avem bani să le modernizăm, trebuie investitor strategic”. În realitate: fabrici cu valoare strategică sunt scoase pe piață fără clauze de protecție. 2003 – Primele cedări Active precum Industria Sârmei Câmpia Turzii ajung în proprietatea unor investitori străini. În spate, rușii de la Mechel pregătesc intrarea oficială. Niciun guvernant nu se întreabă dacă e normal ca o putere non-NATO să pună mâna pe industria grea a României. 2004 – An electoral, vânzări pe bandă În febra campaniei, se dau noi contracte de privatizare. Totul cu binecuvântarea Bruxelles-ului și a FMI, care cereau „reforme” și „privatizare accelerată”. România vinde pe doi lei utilaje construite cu miliarde în perioada comunistă. 2005 – 2006 – „Pro-europenii” dau verde rușilor Guvernul Tăriceanu (PNL, pro-european declarat) continuă procesul fără să schimbe n...

România scrie istorie cu egaluri, Moldova aproape că a reușit

  România nu mai are nevoie de victorii. La noi, un egal cu Cipru e deja „rezultat istoric”. De ce să câștigi, când poți să fii „neînvins”? Până la urmă, victoria e trecătoare, dar egalul rămâne în suflet. Frații noștri din Moldova nu s-au lăsat mai prejos. Au jucat cu Norvegia și au pierdut doar cu 11 la 1. Un scor cinstit, dar nedrept. Pentru că, să fim realiști: dacă mai puneau un „1” în coada lui 1, ar fi fost 11-11. Și gata, aveau și ei egalul istoric, la fel ca România. A lipsit doar o cifră. Nu e vina picăturii, e vina fundației Unii spun că un asemenea rezultat e doar un accident, o picătură care a căzut prost pe acoperiș. Dar o casă nu se prăbușește de la o picătură. Se prăbușește când fundația e slabă. Așa și la fotbalul nostru: fundația e pepiniera de copii și juniori. Iar aici avem problema reală. Cei care ajung acum la națională n-au rădăcina care trebuie. Crescuți într-un sistem unde impresarul contează mai mult decât antrenorul și unde e mai important să apari la tel...