Există un moment în care o societate trebuie să-și pună o întrebare brutal de simplă: mai suntem proprietari sau suntem doar chiriași ai statului? În România de azi, răspunsul devine tot mai incomod. Pentru că atunci când plătești an de an pentru casa în care trăiești, când munca îți este taxată până la os, iar fiecare produs cumpărat vine cu TVA pe care nu‑l vei recupera niciodată, noțiunea de „proprietate privată” începe să sune a glumă. Proprietatea cu termen de expirare Casa nu mai este un bun definitiv. Este un bun condiționat. O ai atâta timp cât plătești. Nu contează că ai muncit o viață, că ai plătit deja impozite pe salariu, pe materiale, pe utilități, pe fiecare cui bătut în perete. Statul revine anual și îți amintește cine este, de fapt, proprietarul final. Impozitul pe locuință nu mai este o taxă simbolică. Devine o chirie mascată. Obligatorie. Permanentă. Fără legătură reală cu servicii oferite. Plătești pentru dreptul de a rămâne în propria ta casă. TVA – impozitul ...
În Martorell , lângă Barcelona , primăria a decis să interzică umplerea sticlelor de apă de la fântânile publice. Motivul oficial? Să îngreuneze viața „okupaților”. Da, exact așa: dreptul la apă — un dar al naturii — devine infracțiune și poate fi sancționat cu până la 750 euro. Explicațiile sunt puerile, dar pedeapsa e reală. Aceeași logică aberantă se extinde la circulația auto. Direcția Generală de Trafic vrea să interzică șoferilor să circule singuri, să limiteze accesul la mașini și să impună baliza V16 . Oficial e pentru siguranță, dar prin monitorizare permanentă, statul poate decide când și cine are voie să circule. Drepturile fundamentale devin astfel instrumente de control. În România , la Lunguletul oamenilor li se cere să plătească pentru apă de irigație. Statul nu face nimic pentru a o livra, dar vrea să încaseze taxe. E simplu: dacă nu construiești infrastructură, nu ai dreptul să iei bani. Apa e un dar al naturii, nu o marfă sau o sursă de venit. Toate aces...