Au trecut multe articole, multe ore petrecute în fața tastaturii și multe speranțe că un dialog sincer mai poate schimba ceva. Astăzi am ajuns la concluzia că este timpul să fac un pas înapoi. Am început acest blog din pasiune. La început scriam bancuri și lucruri ușoare. Mai târziu am început să scriu despre politică, despre societate și despre tot ceea ce mi se părea că nu funcționează. Am făcut-o fără pretenția că dețin adevărul absolut, ci cu speranța că opiniile diferite pot naște discuții inteligente. Din păcate, am descoperit că, de cele mai multe ori, nu mai există dialog. Dacă doi oameni au opinii diferite, rareori încearcă să le compare sau să le susțină cu argumente. Mai des se ajunge la etichete, la certuri și la încercarea fiecăruia de a demonstra că numai el are dreptate. În același timp, experiența mea cu blogul m-a dezamăgit. Am avut perioade în care site-ul era indexat fără probleme, iar ulterior au apărut dificultăți tehnice de indexare pe care, deși am încercat să le...
De la București până la Londra, toate țările europene au o instituție de tip CNA – un consiliu sau o autoritate care reglementează audiovizualul. În teorie, aceste organisme au rolul de a proteja publicul, de a garanta pluralismul și de a menține echilibrul politic în media.
Dar în practică, ele funcționează adesea ca instrumente de cenzură controlate de stat.
Cum arată realitatea
România – CNA amendează televiziuni pentru „limbaj” sau „dezechilibru politic”, dar închide ochii la manipulările grosolane ale trusturilor aliniate politic.
Franța (Arcom) – a interzis posturile rusești Russia Today și Sputnik, în numele securității naționale.
Polonia și Ungaria – consiliile lor sancționează mai ales opoziția, lăsând televiziunile pro-guvern să manipuleze liber.
Marea Britanie (Ofcom) – a retras licența unor televiziuni străine, invocând „lipsa imparțialității”.
Spania (CNMC) – intervine mai ales în publicitate și licențe, dar influența politică e evidentă.
Cenzura cu mască democratică
În loc să protejeze publicul, aceste instituții devin filtre prin care statul decide ce e „adevăr” și ce e „fake news”. Cenzura nu mai vine direct prin interdicții brutale, ca în regimurile totalitare, ci printr-un mecanism birocratic elegant: licențe, amenzi, suspendări.
Astfel, se construiește o iluzie de libertate – poți vorbi, dar doar atât timp cât mesajul tău nu deranjează prea tare pe cei de la putere.
Concluzie
CNA-urile europene nu sunt gardienii libertății, ci poliția gândirii din era modernă. Sub pretextul protecției publicului, ele reglează piața informațională astfel încât „adevărul oficial” să rămână singurul accesibil.
Libertatea presei există pe hârtie. În realitate, ea este condiționată, supravegheată și corectată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu