--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
Italia a făcut ceea ce știe cel mai bine: a împachetat un cadou frumos și a pus înăuntru o bombă cu ceas. Șoferii de camion au primit o majorare de 260 de euro la salariu – o gură de aer, în teorie. Numai că odată cu banii, contractul colectiv național le-a adus și o clauză „modernă”: plafoane clare pentru daunele imputabile șoferilor.
Pe scurt: dacă lovești camionul, dacă se strică ceva sau dacă marfa are de suferit din vina ta, nu mai plătește doar firma. Plătești și tu. Există plafoane – 1.000 € pentru vehicule mai mici, până la 3.000 € pentru camioane mari – și procente pentru daunele mai mari. Totul ambalat frumos, „ca să fie echitabil”.
Diferența față de restul Europei
Ironia e că aceste clauze nu sunt o invenție italiană. În Spania, în Germania, în Franța – și în multe alte state – ele există de ani buni. Sunt trecute prin convenții colective sau prin codul muncii. Dar știi care e diferența?
Că aproape nimeni nu le aplică.
De ce? Pentru că dacă i-ai spune unui șofer la semnarea contractului că va trebui să suporte daune din buzunarul propriu, omul ar pleca imediat. Ar fi un stres permanent, imposibil de gestionat. Și atunci, firmele preferă să țină clauza „la sertar”: există, dar nu o arată, nu o discută, o scot doar din când în când – la greșeli repetate sau la cazuri flagrante.
Cadoul otrăvit
Italia a ales însă alt drum: a pus clauza în față, oficializată, reglementată, publică. Șoferii au luat 260 € în plus la salariu, dar cu mâna cealaltă li s-a pus în spate o povară juridică și psihologică. De acum, fiecare curbă, fiecare margine de drum, fiecare oprire bruscă poate veni la pachet cu o factură personală.
În Spania, dacă marginea drumului se surpă, răspunderea e a administrației. Dar dacă intri într-o curbă cu 10 km/h în plus și derapezi, vina cade pe tine pentru că nu ai adaptat viteza la condițiile drumului. Sună cunoscut? Exact la fel ca în Italia. Doar că spaniolii preferă să nu-ți amintească zilnic că ai sabia deasupra capului.
De ce nu se explică de la început?
Simplu: pentru că șoferii nu ar mai accepta jobul. Nimeni nu ar semna liniștit un contract dacă ar ști că, pe lângă oboseala zilnică, programul neregulat și presiunea livrărilor, mai vine și spectrul unei note de plată de mii de euro.
De aceea, clauzele se țin la sertar. Sunt un as în mâneca angajatorului: nu e nevoie să îl folosești mereu, dar simpla lui existență disciplinează și sperie.
---
🔻 Concluzie amară: în Italia, șoferii primesc bani în plus și, odată cu ei, un stres nou. În Spania și în restul Europei, clauza există, dar e ascunsă. Până la urmă, întrebarea e simplă: ce preferi? Să ți se spună direct că riști să plătești din buzunar sau să trăiești cu iluzia că nu există, până în ziua în care șefu
l scoate hârtia din sertar?
Comentarii
Trimiteți un comentariu