--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
Când activismul devine armă politică. Cazul Oanei Gheorghiu și propaganda „mâinii curate”
În ultimele zile, România a fost din nou scena unei controverse care spune mai multe despre ipocrizia politică decât despre justiție. Oana Gheorghiu, vicepremier și cofondatoare a Asociației Dăruiește Viață, a declarat public că „unii magistrați iau de la gura copiilor”.
O frază aparent emoțională, dar care – analizată la rece – lovește direct în încrederea publicului în sistemul judiciar și transformă o cauză nobilă într-un instrument de presiune politică.
De la activism la guvernare – o linie care nu se mai poate traversa emoțional
Cât timp Oana Gheorghiu era doar activistă civică, o astfel de declarație putea fi privită drept o reacție sinceră, chiar dacă discutabilă. Dar în momentul în care devii vicepremier, nu mai vorbești în nume personal.
Fiecare cuvânt devine poziție oficială a Guvernului.
Prin urmare, afirmația că „magistrații iau de la gura copiilor” nu mai e o simplă indignare – este o interferență între puterea executivă și cea judecătorească, o încălcare simbolică a separației puterilor în stat.
Și, inevitabil, o lovitură la credibilitatea justiției, care, oricât de imperfectă ar fi, nu poate fi judecată prin emoție.
Emoția, noua formă de propagandă
Afirmațiile de acest tip nu sunt întâmplătoare. Ele fac parte dintr-un tipar de comunicare politică menit să emoționeze și să manipuleze.
Să spui că „magistrații iau de la gura copiilor” e o formulă perfect construită pentru rețelele sociale:
- simplă,
- dramatică,
- imposibil de contrazis fără să pari „lipsit de inimă”.
Așa se fabrică mitul politicianului „cu suflet”, care se luptă cu sistemul „rău”.
Numai că dincolo de emoție se ascunde o formă de propagandă: construirea unei false moralități care oferă legitimitate politică.
Oana Gheorghiu își folosește acum notorietatea de la Dăruiește Viață ca scut moral, ca „mâna nepătată” care luptă împotriva corupției și a sistemului „fără inimă”. Dar adevărul este că, odată intrată în Guvern, nu mai este activistă, ci parte a sistemului.
Iar dacă acest sistem e corupt, atunci ea însăși e acum în interiorul lui.
De ce doar magistrații sunt ținta preferată
Dacă problema reală ar fi „pensiile speciale”, atunci discuția ar trebui să includă și:
- militarii,
- polițiștii,
- serviciile secrete,
- diplomații,
- personalul aviatic și parlamentarii.
Dar nu – atacul se concentrează constant pe magistrați.
De ce? Pentru că justiția e instituția cea mai ușor de demonizat.
E rece, distantă, tehnică și nu are voie să se apere public.
De aici și vulnerabilitatea ei: e o țintă perfectă pentru politicienii care vor să pară revoluționari morali.
Această direcție nu e nouă: de ani de zile, unii politicieni și influenceri atacă justiția, prezentând-o drept „casta privilegiată” care trăiește din banii oamenilor. În realitate, aceleași persoane evită să vorbească despre pensiile uriașe din servicii, din armată sau din companiile de stat, unde tăcerea e completă.
Dublul standard – marca USR
Reacțiile din tabăra USR sunt și ele previzibile.
Dominic Fritz a sărit imediat în apărarea Oanei Gheorghiu, invocând „dreptul la liberă exprimare”.
Dar același drept pare să dispară complet atunci când cineva critică abuzurile sau ipocrizia celor din partid.
Același dublu standard se vede în:
- propunerea avocatului poporului – o persoană care a finanțat campania lui Nicușor Dan și acum e recompensată cu o funcție „caldă” și pensie specială,
- numiri controversate în posturi bine plătite la primăria Capitalei,
- tăcerea rețelei de influenceri și „formatori de opinie” când scandalurile vin din interiorul USR.
Așa funcționează mașinăria de imagine a partidului: activismul devine PR politic, iar moralitatea e selectivă.
Când justiția devine paravanul unei ambiții politice
Criticarea justiției a devenit o formă de marketing politic.
Se vinde perfect: „noi, cei curați, împotriva lor, cei corupți”.
Dar o astfel de retorică nu reformează nimic — doar sapă și mai adânc încrederea publică.
Justiția nu e perfectă.
Dar nu poate fi schimbată prin jigniri, generalizări și emoții aruncate la televizor.
Iar un vicepremier care pretinde că apără statul de drept nu poate, în același timp, să submineze încrederea în cea mai importantă putere a statului: cea judecătorească.
Concluzie: între emoție și responsabilitate
Ceea ce s-a întâmplat cu Oana Gheorghiu este simptomatic pentru o boală mai profundă:
în România, emoția a înlocuit argumentul, iar imaginea a înlocuit responsabilitatea.
Atunci când activismul intră în Guvern, trebuie să lase în urmă indignarea și să îmbrace răspunderea.
Nu poți guverna prin emoție. Nu poți construi justiție atacând-o.
Și mai ales — nu poți pretinde că ești „vocea poporului” în timp ce folosești o cauză nobilă ca rampă politică.
Comentarii
Trimiteți un comentariu