Au trecut multe articole, multe ore petrecute în fața tastaturii și multe speranțe că un dialog sincer mai poate schimba ceva. Astăzi am ajuns la concluzia că este timpul să fac un pas înapoi. Am început acest blog din pasiune. La început scriam bancuri și lucruri ușoare. Mai târziu am început să scriu despre politică, despre societate și despre tot ceea ce mi se părea că nu funcționează. Am făcut-o fără pretenția că dețin adevărul absolut, ci cu speranța că opiniile diferite pot naște discuții inteligente. Din păcate, am descoperit că, de cele mai multe ori, nu mai există dialog. Dacă doi oameni au opinii diferite, rareori încearcă să le compare sau să le susțină cu argumente. Mai des se ajunge la etichete, la certuri și la încercarea fiecăruia de a demonstra că numai el are dreptate. În același timp, experiența mea cu blogul m-a dezamăgit. Am avut perioade în care site-ul era indexat fără probleme, iar ulterior au apărut dificultăți tehnice de indexare pe care, deși am încercat să le...
Nu e o reformă. E o lovitură. Încă una. Impozitul la valoarea de piață nu vine dintr-o grijă pentru echitate , nici din dorința de modernizare a statului. Vine din foame. Foamea unui sistem care a trăit ani la rând din taxe pe muncă, din accize, din TVA , din carburant, din aerul respirat de oameni, iar acum constată că nu mai ajunge. Statul român nu știe să administreze. Știe doar să ia. Și când nu mai are de unde, mai scutură o dată cetățeanul, poate mai cade ceva din buzunarul deja gol. --- Casa nu e avere. E ultimul adăpost. În România, proprietatea nu e lux. Nu e investiție. Nu e activ speculativ. Este siguranță. România e țara cu cea mai mare rată de proprietari din Europa. Nu pentru că românii sunt bogați, ci pentru că statul a fost mereu nesigur, iar oamenii au înțeles un lucru simplu: dacă n-ai casa ta, ești pierdut. Să vii acum și să spui: > „Plătești impozit după valoarea de piață” într-o țară cu: salarii mici, pensii mizere, servicii publice slabe, inflație mare, n...