Statul ca proprietar final

 

Există un moment în care o societate trebuie să-și pună o întrebare brutal de simplă: mai suntem proprietari sau suntem doar chiriași ai statului? În România de azi, răspunsul devine tot mai incomod. Pentru că atunci când plătești an de an pentru casa în care trăiești, când munca îți este taxată până la os, iar fiecare produs cumpărat vine cu TVA pe care nu‑l vei recupera niciodată, noțiunea de „proprietate privată” începe să sune a glumă.

Proprietatea cu termen de expirare

Casa nu mai este un bun definitiv. Este un bun condiționat. O ai atâta timp cât plătești. Nu contează că ai muncit o viață, că ai plătit deja impozite pe salariu, pe materiale, pe utilități, pe fiecare cui bătut în perete. Statul revine anual și îți amintește cine este, de fapt, proprietarul final.

Impozitul pe locuință nu mai este o taxă simbolică. Devine o chirie mascată. Obligatorie. Permanentă. Fără legătură reală cu servicii oferite. Plătești pentru dreptul de a rămâne în propria ta casă.

TVA – impozitul perfect pentru un stat lacom

Cel mai eficient impozit nu este cel pe proprietate, nici măcar cel pe muncă. Este TVA‑ul. Impozitul invizibil. Îl plătești la pâine, la medicamente, la haine, la energie, la orice gest banal de supraviețuire.

Diferența este simplă și cinică:

firmele își recuperează TVA‑ul;

omul obișnuit nu recuperează nimic.

Când prețurile cresc, statul încasează mai mult. Automat. Fără efort. Fără reforme. Fără rezultate. Inflația devine aliat bugetar, iar sărăcirea populației – colateral acceptabil.

Munca taxată, sărăcia garantată

Muncești mai mult, dar rămâi cu mai puțin. Nu pentru că nu produci valoare, ci pentru că valoarea este drenată sistematic. Impozit pe venit. Contribuții. TVA. Accize. Taxe locale. Amenzi.

Statul se interpune între om și munca lui ca un intermediar parazitar. Iar când cineva întreabă unde se duc banii, primește aceleași formule goale: „investiții”, „dezvoltare”, „interes public”.

Unde sunt, de fapt, banii?

Infrastructura stagnează. Drumurile se repară prost și des. Spitalele rămân subfinanțate. Școlile se degradează. Locuințele devin inaccesibile. Calitatea vieții scade, nu crește.

În schimb:

banii se duc în războaie care nu sunt ale oamenilor simpli;

se duc în contracte umflate și achiziții dubioase;

se duc în buzunarele politicienilor și ale grupurilor de interese;

se duc în sisteme care se autosusțin, dar nu servesc cetățeanul.

Statul cere tot mai mult, oferă tot mai puțin și explică tot mai prost.

Oprimarea birocratică

Nu mai vorbim de o autoritate care administrează. Vorbim de una care controlează. Prin taxe, prin reguli schimbate peste noapte, prin amenzi, prin frică.

Omul obișnuit este suspect din oficiu. Controlat. Presat. Stors. În timp ce marii jucători negociază, amână, evită sau externalizează costurile.

Taxa pe colete – exemplul perfect de prostie fiscală

Un exemplu recent arată cât de rupt de realitate este statul atunci când vine vorba de taxare. Introducerea taxei fixe de 25 de lei pe coletele venite din afara UE, în special cele comandate de pe platforme precum Temu, a fost prezentată ca o măsură „corectă”, „necesară”, „pentru buget”.

În realitate, este încă o lovitură aplicată direct consumatorului obișnuit.

Românul comandă produse ieftine pentru că nu-și mai permite alternativele locale sau europene. Statul nu întreabă de ce. Statul taxează.

Doar că aici intervine ridicolul: chinezul nu este român. Nu acceptă să piardă bani. A mutat rapid transporturile. Avioanele cu marfă nu mai aterizează la Otopeni. Ajung în Bulgaria sau Ungaria, iar de acolo produsele intră în România prin alte canale.

Rezultatul?

statul român nu mai încasează taxa;

consumatorul plătește mai mult;

bugetul nu câștigă nimic;

doar logistica se mută peste graniță.

Aceasta nu este politică fiscală. Este incompetență ambalată în autoritate.

Trezirea în conștiință

Așa cum spunea și Călin Georgescu, problema nu mai este doar economică. Este una de conștiință. Oamenii acceptă prea mult. Prea ușor. Prea resemnați.

Un stat care își tratează cetățenii ca pe niște surse de venit nu mai este un stat în slujba poporului. Este un mecanism de colectare care a uitat de ce există.

Concluzie

Când proprietatea este condiționată, munca este pedepsită, consumul este taxat agresiv, iar deciziile fiscale sunt luate fără gândire economică, trebuie spus lucrurilor pe nume:

statul nu mai este administrator. A devenit proprietarul final.

Nu doar al caselor, ci al muncii, al timpului și al vieții oamenilor.

Exemplul taxei pe colete arată perfect mecanismul: statul lovește în cetățeanul simplu, ratează ținta reală, pierde bani și apoi se miră că nu funcționează nimic. Nu învață. Nu corectează. Continuă.

Așa cum spunea și Călin Georgescu, problema nu mai este una de cifre, ci de conștiință. Oamenii trebuie să înceteze să mai accepte orice aberație fiscală doar pentru că vine „de sus”.

Un stat care trăiește din taxe, dar nu livrează calitate a vieții, nu mai este un stat social. Este un mecanism de stoarcere.

Iar dacă această normalizare a abuzului continuă, atunci nu mai putem vorbi despre greșeli sau întâmplări. Vorbim despre un sistem care funcționează exact așa cum a fost gândit: mult pentru el, puțin pentru cetățean.