Timp de ani de zile, cetățeanului european i s-a servit o imagine simplă și comodă: Rusia este o putere aflată în declin, incapabilă să producă tehnologie modernă, dependentă de componente occidentale și de improvizații demne de un atelier de cartier. Au circulat povești despre cipuri extrase din electrocasnice și despre o industrie militară incapabilă să țină pasul cu lumea modernă. Mesajul era clar: adversarul este slab, înapoiat și depășit. Numai că războiul are prostul obicei de a testa propaganda, indiferent din ce direcție vine ea. După ani de conflict, realitatea s-a dovedit mai complicată. Rusia a demonstrat capacități importante în domeniul războiului electronic, al dronelor, al rachetelor și al apărării antiaeriene. A întâmpinat probleme, a suferit pierderi și a făcut greșeli, dar imaginea unei armate care supraviețuiește doar prin furtul de cipuri din mașini de spălat nu mai pare suficientă pentru a explica ceea ce se vede pe câmpul de luptă. Incidentul dronelor care a...
În ultimele luni, România și Polonia au devenit „teren de joacă” pentru dronele care vin dinspre războiul din Ucraina. Oficialii le prezintă ca incidente izolate, dar în realitate ele fac parte dintr-un tablou mai amplu: suntem la frontiera unui conflict care nu se va încheia curând.
De curând, în România, s-au ridicat avioane militare de la sol cu permisiunea de a doborî o dronă suspectă. Și totuși, piloții nu au tras. De ce? Poate pentru că au considerat că nu există o amenințare reală, poate pentru că au primit ordine contradictorii, sau poate pentru că spectacolul mediatic contează mai mult decât realitatea. Cert este că astfel de incidente nu sunt nici primele și, cu siguranță, nu vor fi ultimele.
Dronele – sau bucăți din ele – vor mai cădea pe teritoriul României. La fel în Polonia. Suntem, până la urmă, la marginea unui război unde fiecare greșeală de traiectorie devine știre de presă.
Însă partea importantă nu e că „a căzut o dronă”, ci ce urmează după. Povestea acestor drone servește ca justificare pentru ceva mult mai mare: accelerarea cursei înarmării în Europa. Uniunea Europeană și NATO își consolidează pozițiile, iar statele membre sunt împinse să facă împrumuturi uriașe pentru a investi în tehnică militară.
România ar putea luat 17 miliarde pentru apărare. Polonia – chiar mai mult. E un mecanism pe care l-am mai văzut. Exact ca în pandemie: se creează o „necesitate absolută”, iar din acea nevoie profită o industrie întreagă. Atunci era industria farmaceutică, acum este industria de armament.
Concluzia e simplă: dronele care cad pe teritoriul nostru nu sunt doar resturi de metal. Sunt și argumente politice. Sunt pretexte care justifică datorii, contracte și o nouă economie de război.
Comentarii
Trimiteți un comentariu