Când statul vede „un om jumate” acolo unde sunt doi copii În România , legea spune așa: la nașterea gemenilor , statul plătește, în esență, ca pentru un singur copil. Nu e o eroare. Nu e o scăpare. Este o linie legală stabilită clar, conform căreia nașterea este tratată ca „un eveniment”, nu ca doi copii diferiți. De aici pornește tot absurdul: în viața reală sunt doi copii, în acte apare unul și ceva. Acest articol despre asta este: despre ruptura totală dintre realitate și stat, despre cum sistemul cere mult, dar oferă simbolic, și despre cum, atunci când vine vorba de familii și copii, România reușește performanța de a fi exigentă la taxe și zgârcită la sprijin. --- Doi copii în brațe, o indemnizație pe hârtie Pentru orice părinte de gemeni, realitatea e brutal de simplă: două guri de hrănit două seturi de scutece două nopți nedormite într-una singură cheltuieli duble, stres dublu Pentru stat însă, logica e alta: > „Stați acasă o si...
Când statul vede „un om jumate” acolo unde sunt doi copii
În România, legea spune așa: la nașterea gemenilor, statul plătește, în esență, ca pentru un singur copil.
Nu e o eroare. Nu e o scăpare. Este o linie legală stabilită clar, conform căreia nașterea este tratată ca „un eveniment”, nu ca doi copii diferiți.
De aici pornește tot absurdul:
în viața reală sunt doi copii,
în acte apare unul și ceva.
Acest articol despre asta este:
despre ruptura totală dintre realitate și stat,
despre cum sistemul cere mult, dar oferă simbolic,
și despre cum, atunci când vine vorba de familii și copii, România reușește performanța de a fi exigentă la taxe și zgârcită la sprijin.
---
Doi copii în brațe, o indemnizație pe hârtie
Pentru orice părinte de gemeni, realitatea e brutal de simplă:
două guri de hrănit
două seturi de scutece
două nopți nedormite într-una singură
cheltuieli duble, stres dublu
Pentru stat însă, logica e alta:
> „Stați acasă o singură dată, deci primiți o singură indemnizație.”
Așa ajungem la situația în care:
munca este dublă
costurile sunt duble
sprijinul este unic, cu un mic bonus simbolic
Statul nu spune direct că al doilea copil „nu contează”.
O spune elegant, prin cifre.
---
Alocația – gluma care nu mai amuză pe nimeni
Ni se aruncă mereu replica:
> „Dar primiți alocație pentru fiecare copil.”
Corect.
O alocație care, în practică:
abia acoperă un bax de pampers
dispare înainte să-ți dai seama că a intrat
Să pretinzi că asta încurajează natalitatea e o formă de autoiluzionare colectivă.
---
Taxe mari, sprijin mic. Exemplul Galați
Și ca tabloul să fie complet, să coborâm din teorie în concret.
În municipiul Galați, taxa de salubritate a ajuns la aproape 300 de lei pe persoană, nu pe familie.
Pe persoană.
Aici nu mai există „eveniment unic”.
Aici fiecare cap se numără foarte exact.
Pentru gunoi:
se știe precis câți suntem
se calculează la sânge
se plătește integral
Pentru copii:
se „simplifică”
se „comasează”
se „interpretează”
👉 La taxe suntem primii. La oferit ceva înapoi, ultimii.
---
Țara care cere mult și dă puțin
România se plânge:
că nu se mai nasc copii
că populația îmbătrânește
că tinerii pleacă
Dar în momentele-cheie:
primii doi ani de viață
perioada cea mai scumpă și mai grea statul lipsește sau apare doar simbolic.
Nu cu măsuri reale.
Nu cu sprijin coerent.
Ci cu explicații.
---
Concluzie
Când statul tratează doi copii ca pe „unul și jumătate”, mesajul este clar:
> „Responsabilitatea e doar a ta.”
Dar când vine factura:
statul nu mai vede „jumătăți”. Vede perfect.
Natalitatea nu se rezolvă cu discursuri.
Se rezolvă cu respect pentru realitate.
Până atunci, România va continua să fie:
campioană la taxe
repetentă la sprijin
și mirată că viitorul întârzie să apară.
Comentarii
Trimiteți un comentariu