Timp de ani de zile, cetățeanului european i s-a servit o imagine simplă și comodă: Rusia este o putere aflată în declin, incapabilă să producă tehnologie modernă, dependentă de componente occidentale și de improvizații demne de un atelier de cartier. Au circulat povești despre cipuri extrase din electrocasnice și despre o industrie militară incapabilă să țină pasul cu lumea modernă. Mesajul era clar: adversarul este slab, înapoiat și depășit. Numai că războiul are prostul obicei de a testa propaganda, indiferent din ce direcție vine ea. După ani de conflict, realitatea s-a dovedit mai complicată. Rusia a demonstrat capacități importante în domeniul războiului electronic, al dronelor, al rachetelor și al apărării antiaeriene. A întâmpinat probleme, a suferit pierderi și a făcut greșeli, dar imaginea unei armate care supraviețuiește doar prin furtul de cipuri din mașini de spălat nu mai pare suficientă pentru a explica ceea ce se vede pe câmpul de luptă. Incidentul dronelor care a...
Un front comun sau un mozaic de interese?
Războiul din Ucraina și tensiunile tot mai mari cu Rusia au dat naștere unei noi construcții politice: „Alianța Voinței”. O asociere a mai multor țări europene și occidentale care, cel puțin oficial, urmărește să apere unitatea continentului și să contracareze agresiunea rusă. Dar, dacă privim dincolo de retorica diplomatică, vedem că această alianță seamănă mai degrabă cu o „Alianță a Împărțirii” – fiecare stat cu agenda lui, fiecare capitală cu propriul câștig așteptat.
Franța – gardianul prestigiului
Pentru Paris, „voința” înseamnă menținerea statutului de putere europeană de prim rang. Franța vede în alianță nu doar o oportunitate militară, ci și una politică: să-și reafirme rolul de lider, să limiteze creșterea Germaniei și să-și justifice investițiile în industria de apărare.
Germania – reînarmarea forțată
Berlinul, constrâns de context, a intrat în alianță cu jumătate de gură. Germania își dorește mai degrabă acces la resurse, piețe și stabilitate energetică decât confruntare. Totuși, presiunea NATO și a vecinilor a împins-o spre un rearmament masiv, lucru ce o transformă, paradoxal, în rival direct al Franței.
Polonia – scutul de Est
Pentru Varșovia, alianța e sinonimă cu consolidarea poziției de principală putere militară din Estul Europei. Polonia vede în Rusia un pericol existențial și în alianță o garanție că nu rămâne singură, dar în același timp își întărește rolul de partener strategic privilegiat al SUA.
Țările Baltice – securitate la schimb
Letonia, Lituania și Estonia nu privesc dincolo de securitatea imediată. Pentru ele, alianța e o formă de asigurare: mai multe trupe NATO, mai multe arme, mai multe garanții.
Statele Unite – mâna invizibilă
Washingtonul joacă la două capete: își întărește controlul asupra Europei prin NATO și exportă masiv armament, dar în același timp lasă europenii să plătească prețul direct al războiului. „Alianța voinței” nu este altceva decât o formă subtilă de menținere a hegemoniei americane pe continent.
---
Concluzie
„Alianța Voinței” are mai multe fețe. În timp ce public e prezentată ca un front comun împotriva Rusiei, în culise fiecare stat își urmărește propriile avantaje: prestigiu, reînarmare, protecție, influență. Poate că, în realitate, avem de-a face nu cu o alianță a voinței, ci cu o alianță a împărțirii – în care solidaritatea e mai mult un discurs, iar câștigul individual e adevărata motivație
Comentarii
Trimiteți un comentariu