Cristian Chivu și presa română: când „nu e pregătit” devine campion în Italia În România există o specie aparte de specialist: analistul care știe sigur că omul va eșua înainte să înceapă. Cristian Chivu a preluat o echipă uriașă, într-un campionat unde greșelile nu sunt tolerate, unde fiecare etapă este judecată la microscop, iar fiecare pas greșit poate însemna finalul carierei. Și ce a făcut presa sportivă de acasă? Exact ce știe mai bine. Nu să analizeze. Nu să aștepte. Nu să observe procesul. Ci să întrebe obsesiv, aproape cu speranță în glas: „Cât mai rezistă?” „Cine îl înlocuiește?” „Va fi schimbat după următorul meci?” De parcă un antrenor român la nivel înalt nu era o mândrie, ci o problemă care trebuia rezolvată urgent. Iar acum? Acum Cristian Chivu este campion în Italia cu Inter, devenind primul antrenor român care câștigă un titlu într-un campionat din top 5 european. Inter a cucerit matematic Serie A cu mai multe etape înainte de final, iar Chivu a reușit performanța...
Un front comun sau un mozaic de interese?
Războiul din Ucraina și tensiunile tot mai mari cu Rusia au dat naștere unei noi construcții politice: „Alianța Voinței”. O asociere a mai multor țări europene și occidentale care, cel puțin oficial, urmărește să apere unitatea continentului și să contracareze agresiunea rusă. Dar, dacă privim dincolo de retorica diplomatică, vedem că această alianță seamănă mai degrabă cu o „Alianță a Împărțirii” – fiecare stat cu agenda lui, fiecare capitală cu propriul câștig așteptat.
Franța – gardianul prestigiului
Pentru Paris, „voința” înseamnă menținerea statutului de putere europeană de prim rang. Franța vede în alianță nu doar o oportunitate militară, ci și una politică: să-și reafirme rolul de lider, să limiteze creșterea Germaniei și să-și justifice investițiile în industria de apărare.
Germania – reînarmarea forțată
Berlinul, constrâns de context, a intrat în alianță cu jumătate de gură. Germania își dorește mai degrabă acces la resurse, piețe și stabilitate energetică decât confruntare. Totuși, presiunea NATO și a vecinilor a împins-o spre un rearmament masiv, lucru ce o transformă, paradoxal, în rival direct al Franței.
Polonia – scutul de Est
Pentru Varșovia, alianța e sinonimă cu consolidarea poziției de principală putere militară din Estul Europei. Polonia vede în Rusia un pericol existențial și în alianță o garanție că nu rămâne singură, dar în același timp își întărește rolul de partener strategic privilegiat al SUA.
Țările Baltice – securitate la schimb
Letonia, Lituania și Estonia nu privesc dincolo de securitatea imediată. Pentru ele, alianța e o formă de asigurare: mai multe trupe NATO, mai multe arme, mai multe garanții.
Statele Unite – mâna invizibilă
Washingtonul joacă la două capete: își întărește controlul asupra Europei prin NATO și exportă masiv armament, dar în același timp lasă europenii să plătească prețul direct al războiului. „Alianța voinței” nu este altceva decât o formă subtilă de menținere a hegemoniei americane pe continent.
---
Concluzie
„Alianța Voinței” are mai multe fețe. În timp ce public e prezentată ca un front comun împotriva Rusiei, în culise fiecare stat își urmărește propriile avantaje: prestigiu, reînarmare, protecție, influență. Poate că, în realitate, avem de-a face nu cu o alianță a voinței, ci cu o alianță a împărțirii – în care solidaritatea e mai mult un discurs, iar câștigul individual e adevărata motivație
Comentarii
Trimiteți un comentariu