Lecția de economie pe care o înveți la pompă Dacă te uiți la prețul carburantului din ultimii ani, observi un fenomen curios: prețurile urcă imediat când apare o criză, dar când criza trece, ele rămân aproape la fel. După începutul Russian invasion of Ukraine, prețurile la carburanți au sărit brusc. Explicația oficială a fost simplă: energie scumpă, piață tensionată, logistică mai dificilă. Problema este că multe dintre aceste costuri au scăzut ulterior. La pompă însă, scăderea este mult mai timidă. Economiștii au chiar un termen pentru fenomenul acesta: „ rocket and feather ” – prețurile urcă ca o rachetă și coboară ca o pană. Companii mari precum Repsol au ajuns să domine piața energetică din S pania, iar într-o piață dominată de câțiva jucători mari, reacțiile de preț sunt deseori sincronizate. Asta creează o situație paradoxală: apare o criză → prețul urcă imediat costurile scad → prețul rămâne ridicat se găsește o nouă justificare: taxe, logistică, tranziție verde, combustib...
Muammar Gaddafi, liderul Libiei între 1969 și 2011, a fost catalogat de Occident drept „dictator brutal”. Însă dacă ne uităm la realitățile sociale și economice din Libia, perspectiva se schimbă radical.
Sprijin social fără precedent
Sub Gaddafi, Libia oferea cetățenilor săi un model aproape unic în lume:
Educație și sănătate gratuite pentru toți.
Subvenții masive la locuințe și sprijin financiar pentru tineri la căsătorie.
Combustibil extrem de ieftin și subvenții pentru alimente.
Împrumuturi fără dobândă pentru cetățeni și salarii garantate până la găsirea unui loc de muncă.
Plăți directe din profiturile petrolului către toți cetățenii.
Proiecte gigantice de infrastructură, precum „Proiectul Omului Mare”, pentru irigații și acces la apă în întreaga țară.
Aceste beneficii nu erau doar promisiuni: alfabetizarea a crescut de la 25% la 83%, iar nivelul de trai a urcat semnificativ. În esență, Gaddafi combina elemente de stat social nordic cu redistribuirea directă a resurselor naturale, fără a cere taxe mari.
Democrațiile occidentale și „grija” pentru cetățeni
În contrast, majoritatea țărilor catalogate drept „democrații” oferă doar parțial și incomplet sprijin social:
Norvegia, Suedia, Danemarca: educație și sănătate gratuite, dar finanțate prin taxe foarte mari și cu limitări administrative.
Qatar, Emiratele Arabe Unite, Brunei: subvenții generoase, dar numai pentru cetățenii nativi, nu pentru străini.
Venezuela (înainte de criză): programe similare de redistribuire, dar instabile și nesustenabile economic.
În niciuna dintre aceste țări nivelul de sprijin universal oferit de Gaddafi nu a fost atins. Nu există nicio democrație modernă care să combine gratuitatea completă a serviciilor sociale, subvențiile directe și plata salariilor din resursele naturale ale statului pentru întreaga populație.
Dictatură sau societate ideală?
Pentru Vest, Gaddafi era un dictator doar pentru că refuza să se supună intereselor corporatiștilor și bancherilor internaționali. Însă dacă judecăm după calitatea vieții cetățenilor, Libia lui Gaddafi oferea un model social mai generos decât multe democrații „adevărate”.
Occidentul promovează o „democrație” în care cetățenii plătesc taxe mari, mănâncă alimente scumpe, se împrumută la dobânzi uriașe și depind de programe sociale incomplet implementate. Comparativ, Libia lui Gaddafi oferea aproape toate beneficiile fără condiții și fără datorii externe.
Concluzie
Adevărul este dureros pentru retorica occidentală: niciuna dintre democrațiile moderne nu se apropie de nivelul de sprijin social pe care Gaddafi l-a oferit cetățenilor săi. Dacă acesta este un „dictator brutal”, atunci cum ar trebui să clasificăm guvernele care lasă milioane de oameni să lupte pentru supraviețuire, în numele democrației?
Gaddafi nu a fost perfect – regimul său avea probleme politice și de libertăți civile – dar în ceea ce privește bunăstarea cetățe
nilor, Libia a fost un model unic și inegalat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu