--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
Muammar Gaddafi, liderul Libiei între 1969 și 2011, a fost catalogat de Occident drept „dictator brutal”. Însă dacă ne uităm la realitățile sociale și economice din Libia, perspectiva se schimbă radical.
Sprijin social fără precedent
Sub Gaddafi, Libia oferea cetățenilor săi un model aproape unic în lume:
Educație și sănătate gratuite pentru toți.
Subvenții masive la locuințe și sprijin financiar pentru tineri la căsătorie.
Combustibil extrem de ieftin și subvenții pentru alimente.
Împrumuturi fără dobândă pentru cetățeni și salarii garantate până la găsirea unui loc de muncă.
Plăți directe din profiturile petrolului către toți cetățenii.
Proiecte gigantice de infrastructură, precum „Proiectul Omului Mare”, pentru irigații și acces la apă în întreaga țară.
Aceste beneficii nu erau doar promisiuni: alfabetizarea a crescut de la 25% la 83%, iar nivelul de trai a urcat semnificativ. În esență, Gaddafi combina elemente de stat social nordic cu redistribuirea directă a resurselor naturale, fără a cere taxe mari.
Democrațiile occidentale și „grija” pentru cetățeni
În contrast, majoritatea țărilor catalogate drept „democrații” oferă doar parțial și incomplet sprijin social:
Norvegia, Suedia, Danemarca: educație și sănătate gratuite, dar finanțate prin taxe foarte mari și cu limitări administrative.
Qatar, Emiratele Arabe Unite, Brunei: subvenții generoase, dar numai pentru cetățenii nativi, nu pentru străini.
Venezuela (înainte de criză): programe similare de redistribuire, dar instabile și nesustenabile economic.
În niciuna dintre aceste țări nivelul de sprijin universal oferit de Gaddafi nu a fost atins. Nu există nicio democrație modernă care să combine gratuitatea completă a serviciilor sociale, subvențiile directe și plata salariilor din resursele naturale ale statului pentru întreaga populație.
Dictatură sau societate ideală?
Pentru Vest, Gaddafi era un dictator doar pentru că refuza să se supună intereselor corporatiștilor și bancherilor internaționali. Însă dacă judecăm după calitatea vieții cetățenilor, Libia lui Gaddafi oferea un model social mai generos decât multe democrații „adevărate”.
Occidentul promovează o „democrație” în care cetățenii plătesc taxe mari, mănâncă alimente scumpe, se împrumută la dobânzi uriașe și depind de programe sociale incomplet implementate. Comparativ, Libia lui Gaddafi oferea aproape toate beneficiile fără condiții și fără datorii externe.
Concluzie
Adevărul este dureros pentru retorica occidentală: niciuna dintre democrațiile moderne nu se apropie de nivelul de sprijin social pe care Gaddafi l-a oferit cetățenilor săi. Dacă acesta este un „dictator brutal”, atunci cum ar trebui să clasificăm guvernele care lasă milioane de oameni să lupte pentru supraviețuire, în numele democrației?
Gaddafi nu a fost perfect – regimul său avea probleme politice și de libertăți civile – dar în ceea ce privește bunăstarea cetățe
nilor, Libia a fost un model unic și inegalat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu