Timp de ani de zile, cetățeanului european i s-a servit o imagine simplă și comodă: Rusia este o putere aflată în declin, incapabilă să producă tehnologie modernă, dependentă de componente occidentale și de improvizații demne de un atelier de cartier. Au circulat povești despre cipuri extrase din electrocasnice și despre o industrie militară incapabilă să țină pasul cu lumea modernă. Mesajul era clar: adversarul este slab, înapoiat și depășit. Numai că războiul are prostul obicei de a testa propaganda, indiferent din ce direcție vine ea. După ani de conflict, realitatea s-a dovedit mai complicată. Rusia a demonstrat capacități importante în domeniul războiului electronic, al dronelor, al rachetelor și al apărării antiaeriene. A întâmpinat probleme, a suferit pierderi și a făcut greșeli, dar imaginea unei armate care supraviețuiește doar prin furtul de cipuri din mașini de spălat nu mai pare suficientă pentru a explica ceea ce se vede pe câmpul de luptă. Incidentul dronelor care a...
Cazul lui Charlie Kirk, tânărul american ucis pentru opiniile sale politice, ar fi trebuit să stârnească solidaritate și reflecție. Indiferent de tabăra din care făcea parte, faptul că un om este executat pentru ideile lui reprezintă un eșec al democrației. Și totuși, ce am văzut? Tăcere instituțională, indiferență oficială și, pe de altă parte, cinismul unor voci care pretind că veghează asupra „valorilor europene”.
Uniunea Europeană și „procedurile” mai presus de viață
La Bruxelles, câțiva reprezentanți au propus să se țină un moment de reculegere în memoria lui Kirk. Un gest simplu, uman, care nu angaja pe nimeni politic. Răspunsul? „Nu se poate, procedurile nu permit.” O scenă kafkiană în care viața unui tânăr devine irelevantă în fața unui regulament birocratic. Asta nu înseamnă neutralitate, ci dezumanizare: refuzul de a marca o victimă politică doar pentru că nu se încadra în narațiunea oficială.
România: zero reacții oficiale
În România, instituțiile au ales tăcerea deplină. Nici Parlamentul, nici Președinția, nici Guvernul nu au transmis un mesaj de condamnare sau de solidaritate. Nici măcar un comunicat sec care să spună: „Viața unui om nu poate fi luată pentru idei politice.” Lipsa aceasta de reacție arată nu doar indiferență, ci și frica de a atinge subiecte care nu sunt dictate de Bruxelles sau Washington.
Cinismul comentatorilor: „și-a căutat glonțul”
Și mai gravă este atitudinea unor comentatori de presă. Cristian Tudor Popescu, alături de alți „formatori de opinie” de la televiziunile mari, nu au găsit de cuviință să condamne crima. Dimpotrivă: au sugerat că tânărul „și-a căutat moartea”, că „provoca violența”, că „a primit ce a semănat”.
Cât de departe e asta de discursul pe care aceiași oameni îl susțin când victimele se află în tabăra „corectă”? Atunci sunt ridicate la rang de martiri ai democrației. Atunci se cere reculegere, solidaritate, emoție colectivă.
Cine e extremistul?
Se ridică o întrebare de fond: cine e cu adevărat extremist? Cel care, chiar și radical, își exprimă opiniile în spațiul public – sau cei care aplaudă moartea unui rival ideologic? Extremismul nu înseamnă doar ce scrie pe pancarta adversarului, ci și bucuria rece cu care comentezi că „a meritat să moară”.
Dublul standard care subminează democrația
Esența democrației e respectul pentru viață și dreptul la exprimare. Poți să contrazici, să critici, să combati ideile adversarului, dar linia roșie e simplă: nu te bucuri de moartea lui. Când un jurnalist sau un intelectual public își permite acest lux al cinismului, își pierde dreptul moral de a mai vorbi despre „pericolul extremismului”.
Pentru că adevăratul pericol nu e doar din partea unor grupuri marginale, ci și din partea celor care transformă moartea unui om într-o glumă amară, într-un spectacol de platou TV.
Comentarii
Trimiteți un comentariu