Cristian Chivu și presa română: când „nu e pregătit” devine campion în Italia În România există o specie aparte de specialist: analistul care știe sigur că omul va eșua înainte să înceapă. Cristian Chivu a preluat o echipă uriașă, într-un campionat unde greșelile nu sunt tolerate, unde fiecare etapă este judecată la microscop, iar fiecare pas greșit poate însemna finalul carierei. Și ce a făcut presa sportivă de acasă? Exact ce știe mai bine. Nu să analizeze. Nu să aștepte. Nu să observe procesul. Ci să întrebe obsesiv, aproape cu speranță în glas: „Cât mai rezistă?” „Cine îl înlocuiește?” „Va fi schimbat după următorul meci?” De parcă un antrenor român la nivel înalt nu era o mândrie, ci o problemă care trebuia rezolvată urgent. Iar acum? Acum Cristian Chivu este campion în Italia cu Inter, devenind primul antrenor român care câștigă un titlu într-un campionat din top 5 european. Inter a cucerit matematic Serie A cu mai multe etape înainte de final, iar Chivu a reușit performanța...
După 2014, Ucraina s-a confruntat cu pierderea Crimeei și cu războiul din Donbas, iar autoritățile de la Kiev au decis să folosească politica lingvistică și educațională ca armă împotriva populației. Legea educației din 2017 și Legea limbii din 2019 nu au fost concepute pentru „unitatea națională” sau „progresul țării”, ci pentru control social și cultural, în special asupra minorităților românești, maghiare, poloneze și rusofone.
Cum funcționa sistemul
Școlile minorităților au fost forțate să treacă la ucrainean, iar orele de limbă maternă au fost reduse la câteva materii simbolice.
Bisericile minoritare, inclusiv cele românești, au fost obligate să țină slujbe în ucraineană, deși în perioada sovietică și chiar sub Patriarhia Moscovei se permitea predarea și slujbele în limba maternă.
Populația rusofonă, majoritară în anumite regiuni, a fost tratată ca „indigeni” fără drepturi culturale reale, pierzând accesul la educație în limba maternă și la practici religioase tradiționale.
Efecte reale
Minoritatea română din nordul Bucovinei și Transcarpatia, minoritatea maghiară și poloneză, dar și tătarii crimeeni și populația rusă au fost direct marginalizate. Nu a fost vorba despre „progres” sau „unitate națională”, ci despre control și suprimarea identităților culturale care puteau să fie independente de Kiev sau chiar ostile politic.
> În practică, școlile și bisericile minorităților au pierdut autonomie, iar comunitățile au fost obligate să se integreze într-un model impus de stat, fără consultare și fără respect pentru tradițiile lor.
Concluzie
Ucrainizarea din 2017–2019 nu a fost o politică de consolidare legitimă, ci o strategie de control politic. Populația minoritară – românii, maghiarii, polonezii, rușii și tătarii – a plătit prețul acestei politici prin pierderea limbii, educației și a practicilor religioase tradiționale. Lecția este clară: statul nu trebuie să folosească politica lingvistică ca armă, iar orice încercare de uniformizare forțată are costuri directe pentru libertățile fund
amentale ale oamenilor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu