Timp de ani de zile, cetățeanului european i s-a servit o imagine simplă și comodă: Rusia este o putere aflată în declin, incapabilă să producă tehnologie modernă, dependentă de componente occidentale și de improvizații demne de un atelier de cartier. Au circulat povești despre cipuri extrase din electrocasnice și despre o industrie militară incapabilă să țină pasul cu lumea modernă. Mesajul era clar: adversarul este slab, înapoiat și depășit. Numai că războiul are prostul obicei de a testa propaganda, indiferent din ce direcție vine ea. După ani de conflict, realitatea s-a dovedit mai complicată. Rusia a demonstrat capacități importante în domeniul războiului electronic, al dronelor, al rachetelor și al apărării antiaeriene. A întâmpinat probleme, a suferit pierderi și a făcut greșeli, dar imaginea unei armate care supraviețuiește doar prin furtul de cipuri din mașini de spălat nu mai pare suficientă pentru a explica ceea ce se vede pe câmpul de luptă. Incidentul dronelor care a...
Astăzi, România joacă împotriva Austriei — un meci care, în teorie, ne-ar putea duce la calificare. ÃŽn practică însă, pare mai degrabă un nou capitol din acelaÈ™i roman obositor al fotbalului românesc: entuziasm la început, confuzie pe teren, scuze la final.
Și în mijlocul acestui tablou gri, îl vedem pe Mircea Lucescu. Un nume mare, dar tot mai greu de apărat. ÃŽn loc să-È™i trăiască liniÈ™tit bătrâneÈ›ea, înÈ›elept È™i respectat, s-a aruncat în mocirla fotbalului românesc — un loc unde nici geniul nu mai poate respira, pentru că aerul e plin de interese, comisioane È™i iluzii de mărire.
O echipă fără identitate
România joacă fotbal ca și cum și-ar cere scuze că e pe teren. Pase lente, lipsă de curaj, o defensivă care pare speriată de minge și un atac care parcă a uitat scopul jocului.
Austria vine cu organizare, forță și disciplină. Noi venim cu speranțe și declarații goale.
Și, sincer, nu merităm calificarea doar pentru că avem un drapel frumos È™i niÈ™te amintiri din 1994. Calificarea se merită prin joc, prin atitudine, prin respect pentru suporteri — iar toate acestea lipsesc.
Lucescu și capcana nostalgiei
Cea mai mare tragedie a fotbalului nostru e că trăim din trecut.
Mircea Lucescu, odinioară un titan al băncii tehnice, s-a întors în ringul plin de noroi al fotbalului românesc ca È™i cum ar mai avea ceva de demonstrat. Dar nu mai e nimic de demonstrat — doar de pierdut.
A intrat într-un sistem care l-a învins deja, unul în care competența e o glumă și deciziile se iau în birouri, nu în vestiare.
O eventuală calificare? O minune nemeritată
Dacă România va reuÈ™i totuÈ™i să se califice, va fi un miracol — dar unul care nu schimbă realitatea: jucăm slab, fără viziune È™i fără inimă.
Adevărata dramă e că am ajuns să ne rugăm la noroc, nu la fotbal.
Și până când nu vom învăța că performanÈ›a nu se improvizează, ci se construieÈ™te, vom rămâne prizonieri ai propriei mediocrități — indiferent cine stă pe bancă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu