Există un moment în care o societate trebuie să-și pună o întrebare brutal de simplă: mai suntem proprietari sau suntem doar chiriași ai statului? În România de azi, răspunsul devine tot mai incomod. Pentru că atunci când plătești an de an pentru casa în care trăiești, când munca îți este taxată până la os, iar fiecare produs cumpărat vine cu TVA pe care nu‑l vei recupera niciodată, noțiunea de „proprietate privată” începe să sune a glumă. Proprietatea cu termen de expirare Casa nu mai este un bun definitiv. Este un bun condiționat. O ai atâta timp cât plătești. Nu contează că ai muncit o viață, că ai plătit deja impozite pe salariu, pe materiale, pe utilități, pe fiecare cui bătut în perete. Statul revine anual și îți amintește cine este, de fapt, proprietarul final. Impozitul pe locuință nu mai este o taxă simbolică. Devine o chirie mascată. Obligatorie. Permanentă. Fără legătură reală cu servicii oferite. Plătești pentru dreptul de a rămâne în propria ta casă. TVA – impozitul ...
Vladimir Bukovski – când Uniunea Europeană uită că libertatea nu se administrează birocratic
Puțini oameni au avut curajul lui Vladimir Bukovski, disidentul sovietic care a plătit cu ani de închisoare și tortură psihiatrică doar pentru că a spus adevărul: sistemele totalitare nu dispar, ci se reinventează sub alte forme, mai „civilizate”.
Astăzi, la aproape jumătate de secol de la căderea URSS, trăim într-o Uniune Europeană care pare să fi preluat exact aceleași reflexe de control și obediență birocratică – doar că ambalate în tehnocrație, reglementări și lozinci despre „valori comune”.
---
🔹 1. Când puterea reală nu mai e la popor
În Uniunea Sovietică, poporul „vota”, dar puterea se decidea în spatele ușilor închise, în Comitetul Central.
În Uniunea Europeană, istoria se repetă subtil: deciziile importante nu se iau în Parlamentul ales, ci în Comisia Europeană, o structură de funcționari numiți, nu aleși, care își impun regulile în numele „interesului comun”.
De la taxele de carbon până la directivele energetice, totul vine de sus în jos. Cetățenii votează doar pentru a valida o imagine democratică, nu pentru a schimba direcția reală.
---
🔹 2. Ideologia oficială: de la marxism la „progresism de protocol”
URSS-ul a avut marxismul.
UE are propriul său dogmatism modern: corectitudinea politică și „valorile europene” — concepte care, deși nobile, sunt folosite tot mai des ca instrumente de marginalizare a celor care gândesc diferit.
Dacă în trecut erai acuzat de „deviaționism ideologic”, astăzi ești catalogat „populist”, „anti-european” sau „de extremă dreapta”.
Mecanismul e același: cine nu se aliniază liniei oficiale devine suspect.
---
🔹 3. Cenzura rafinată: nu prin KGB, ci prin algoritm
Bukovski a trăit cenzura brutală a KGB-ului.
Noi trăim cenzura digitală – mai curată, mai modernă, dar la fel de eficientă.
Reglementări precum Digital Services Act oferă Comisiei Europene puterea de a „modera” ce se publică online, sub pretextul combaterii dezinformării.
Rezultatul? Libertatea de exprimare e din ce în ce mai dependentă de aprobarea algoritmului și de consensul birocratic.
---
🔹 4. Birocrația care se rotește singură
În URSS, funcționarii de partid erau mutați dintr-un post în alt, fără a fi vreodată trași la răspundere.
În UE, vedem același carusel al elitei administrative: azi comisar, mâine eurodeputat, apoi consilier într-o companie care beneficiază de deciziile luate ieri.
Se schimbă decorul, nu personajele.
Cetățeanul obișnuit, cel care plătește pentru toate aceste „inițiative strategice”, rămâne tot la coada deciziilor.
---
🔹 5. Uniformizarea forțată – sub pretextul unității
URSS-ul a nivelat republici întregi în numele „unității popoarelor sovietice”.
UE impune directive identice de la Lisabona la Vilnius, ignorând diferențele de tradiție, economie și cultură.
Se vorbește despre diversitate, dar se practică uniformizarea.
De la agricultură până la limbajul oficial, totul trebuie să se conformeze unei viziuni centralizate, exact cum Moscova dicta „linia corectă” în anii ’70.
---
🔹 6. Avertismentul lui Bukovski
Vladimir Bukovski a spus în 2006, la o conferință de la Bruxelles, o frază care sună azi aproape profetic:
> „Uniunea Europeană devine o nouă Uniune Sovietică — doar că are o față zâmbitoare și o presă mai rafinată.”
El nu a spus asta din nostalgie, ci din experiență.
A simțit pe propria piele cum arată un sistem care se declară protector, dar care nu tolerează libertatea reală.
Diferența dintre teroarea de ieri și controlul elegant de azi este doar de formă, nu de esență.
---
🔹 7. Concluzie: libertatea nu se votează o dată la cinci ani
Bukovski a luptat pentru libertatea de gândire, nu pentru libertatea de a semna formulare.
Iar Europa, dacă vrea să rămână cu adevărat „unită în diversitate”, trebuie să-și amintească un lucru simplu:
libertatea nu se administrează birocratic, ci se trăiește.
Când cetățenii devin simpli beneficiari ai unor politici scrise în camere ascunse, democrația nu mai e democrație — e doar o formă rafinată de obediență.
---
📜 Articol inspirat de viața și avertismentele lui Vladimir Bukovski (1942–2019), disident sovietic, autor al volumului „To Build a Castle: My Life as a Dissenter”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu