--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
De ani buni, ONG-urile au fost prezentate ca sufletul societății civile – acea voce care vine din afara politicului și care luptă pentru oameni, transparență și dreptate.
Dar ce se întâmplă când acea voce ajunge la putere?
Când „salvatorii” se transformă în decidenți, iar moralitatea lor intră în același joc al privilegiilor și salariilor grase?
Recent, cazul vicepremierului României, Oana Gheorghiu, fostă figură centrală într-un ONG cunoscut pentru campaniile de construcție de spitale, a ridicat multe semne de întrebare.
Potrivit mai multor surse, salariul pe care și-l acorda în cadrul organizației era între 4.000 și 5.000 de euro lunar.
Un venit comparabil cu cel al unui ministru, dar provenit din donațiile oamenilor obișnuiți — aceia care puneau câte 10 sau 20 de lei „pentru binele comun”.
Și aici apare întrebarea morală, nu doar financiară:
Poți trăi ca un CEO din banii celor care cred că donează pentru bolnavi, copii și spitale?
Sau, altfel spus: unde se termină caritatea și unde începe afacerea?
ONG-ul ca firmă de PR
Modelul s-a extins în toată Europa. În Spania, la inundațiile din Valencia, Crucea Roșie a primit fonduri uriașe și donații publice, dar pe teren ajutorul a fost aproape inexistent.
Oamenii au simțit că sunt doar decor într-o campanie de imagine.
Rezultatul? O cădere de încredere uriașă. Mulți foști donatori au spus răspicat: „nu mai dăm bani pe salariile lor.”
În România, ONG-urile mari funcționează deja ca organizații corporatiste:
– au directori executivi,
– bugete publice greu de urmărit,
– salarii care depășesc veniturile medii din țară de zece ori.
Transparența financiară e o glumă: oamenii știu câți bani s-au strâns, dar nu știu niciodată câți au ajuns efectiv unde trebuiau.
Când compasiunea devine produs
Există o nouă piață – piața emoției.
Se selectează povești care „dau bine”: copii bolnavi, mame singure, oameni în lacrimi.
Fiecare caz e o campanie. Fiecare campanie, o imagine.
Iar fiecare imagine – un potențial profit.
În timp ce adevăratele drame, cele care nu se pot împacheta frumos pentru rețelele sociale, rămân în umbră.
Nu toți sunt la fel
E adevărat – există și oameni care muncesc real în ONG-uri, fără lux, fără reclame, fără salarii mari.
Dar ei sunt excepția, nu regula.
Problema nu e că cineva primește bani pentru munca lui. Problema e proporția: când ajutorul pentru nevoiași devine pretext pentru a finanța o elită morală, caritatea se transformă în industrie.
Concluzie: între vocație și profit
E nevoie de ONG-uri curate, transparente, conduse de oameni care pot spune, cu inima împăcată:
„Am făcut bine și n-am trăit din el.”
Cât timp „binele” devine un business de mii de euro lunar, vom continua să confundăm empatia cu marketingul.
Și din păcate, asta ucide exact ce ar fi trebuit să salveze: încrederea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu