Cristian Chivu și presa română: când „nu e pregătit” devine campion în Italia În România există o specie aparte de specialist: analistul care știe sigur că omul va eșua înainte să înceapă. Cristian Chivu a preluat o echipă uriașă, într-un campionat unde greșelile nu sunt tolerate, unde fiecare etapă este judecată la microscop, iar fiecare pas greșit poate însemna finalul carierei. Și ce a făcut presa sportivă de acasă? Exact ce știe mai bine. Nu să analizeze. Nu să aștepte. Nu să observe procesul. Ci să întrebe obsesiv, aproape cu speranță în glas: „Cât mai rezistă?” „Cine îl înlocuiește?” „Va fi schimbat după următorul meci?” De parcă un antrenor român la nivel înalt nu era o mândrie, ci o problemă care trebuia rezolvată urgent. Iar acum? Acum Cristian Chivu este campion în Italia cu Inter, devenind primul antrenor român care câștigă un titlu într-un campionat din top 5 european. Inter a cucerit matematic Serie A cu mai multe etape înainte de final, iar Chivu a reușit performanța...
Când fotbalul devine Constituție și fiecare prelungire e o ordonanță de urgență
În România, nu doar legile se schimbă ca vremea — și mandatele se pot prelungi dacă ai suficientă influență și o mână de cluburi obediente.
Ultima mostră de „creativitate administrativă” vine dinspre Gino Iorgulescu, președintele etern al Ligii Profesioniste de Fotbal, omul care, de peste un deceniu, conduce competiția ca pe propria curte din Pipera.
Problema? Legea nu îi mai permite un nou mandat.
Soluția? Evident — să schimbăm legea.
Că doar trăim într-o țară în care regula e opțională, iar excepția e politică de stat.
---
Fotbalul și ciocănelul CCR
În timp ce lumea vorbește despre crize, inflație și democrație în derivă, în România avem un subiect de importanță constituțională:
Poate sau nu poate Gino să mai candideze?
Dacă ar fi după logica fotbalului românesc, răspunsul ar fi simplu:
„Depinde cine fluieră finalul.”
Deja se așteaptă ca judecătorii Curții Constituționale să bată cu ciocănelul magic și să decidă, eventual, că și în fotbal trebuie să se respecte principiul continuității statului.
Adică, dacă tot avem aceiași oameni la conducerea țării de 30 de ani, de ce am schimba și la Ligă?
---
De la tată la fiu – model de fugă de răspundere
Cazul familiei Iorgulescu e o radiografie a impunității made in Romania.
În 2019, Mario Iorgulescu, fiul președintelui LPF, a ucis un tânăr într-un accident rutier, după ce a condus cu peste 230 km/h, sub influența drogurilor.
A fost dus „la tratament” în Italia și, de atunci, justiția noastră tot joacă un meci amical cu cea italiană — doar că scorul e mereu același: 0-0.
Condamnat definitiv la peste 13 ani de închisoare, Mario e încă liber.
Iar tatăl, în loc să dea un exemplu de moralitate, vrea încă un mandat.
Într-o țară normală, un asemenea nume ar fi sinonim cu rușinea publică.
În România, e doar încă un detaliu care se trece „la diverse”.
---
Când cluburile devin votanți captivi
Mulți se întreabă: de ce l-ar vota cluburile pe Gino, iar și iar?
Răspunsul e simplu — banii din drepturile TV.
LPF împarte sute de milioane în fiecare sezon, iar cine controlează distribuția, controlează și voturile.
E un sistem perfect circular: tu îmi dai bani, eu te votez; tu mă votezi, eu rămân șef și tot eu îți dau bani.
O versiune sportivă a corupției politice — doar că aici se poartă treningul în loc de costum.
---
În România, fotbalul nu mai e sport — e o formă de guvernare.
Se negociază, se votează, se modifică regulamente, se schimbă „legi”, iar când apare o problemă, se apelează la un arbitru politic care decide cine are voie să joace și cine nu.
Justiția a devenit galerie, iar fair-play-ul e o glumă veche, spusă printre două comisii de disciplină.
Poate că într-o zi vom avea și noi o ligă în care performanța să conteze mai mult decât prieteniile.
Dar până atunci, România rămâne campioana absolută la o singură competiție:
Liga Imunității Naționale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu