Există un moment în care o societate trebuie să-și pună o întrebare brutal de simplă: mai suntem proprietari sau suntem doar chiriași ai statului? În România de azi, răspunsul devine tot mai incomod. Pentru că atunci când plătești an de an pentru casa în care trăiești, când munca îți este taxată până la os, iar fiecare produs cumpărat vine cu TVA pe care nu‑l vei recupera niciodată, noțiunea de „proprietate privată” începe să sune a glumă. Proprietatea cu termen de expirare Casa nu mai este un bun definitiv. Este un bun condiționat. O ai atâta timp cât plătești. Nu contează că ai muncit o viață, că ai plătit deja impozite pe salariu, pe materiale, pe utilități, pe fiecare cui bătut în perete. Statul revine anual și îți amintește cine este, de fapt, proprietarul final. Impozitul pe locuință nu mai este o taxă simbolică. Devine o chirie mascată. Obligatorie. Permanentă. Fără legătură reală cu servicii oferite. Plătești pentru dreptul de a rămâne în propria ta casă. TVA – impozitul ...
Editorial satiric, dar perfect argumentat: „Democrația pe hârtie și primarul de 11%”
România a reușit performanța de a transforma alegerile locale într-o paradă a absurdului, în care primari aleși de 11–12% dintre cetățenii cu drept de vot devin „lideri legitimi” ai unor capitale europene. Bucureștiul, oraș cu două milioane de locuitori, a primit un primar ales nu de popor, ci de un fragment foarte mic din popor — exact cât încape între două stații de autobuz într-o dimineață de luni.
Cum arată legitimitatea în România?
Simplu:
Prezență la vot: 32%.
Absență la vot: 68%.
Voturi pentru câștigător: aproximativ 36% dintre cei 32%.
Adevărata reprezentare: 11–12% din totalul alegătorilor.
Și cu toate acestea, ne prefacem că procesul este democratic. Ne prefacem că acest rezultat reflectă voința bucureștenilor. Ne prefacem că primarul reprezintă „majoritatea”.
De fapt, reprezintă majoritatea celor disciplinați politic, nu majoritatea cetățenilor.
Adică nu poporul, ci aparatul de partid.
Nu voința colectivă, ci inerția electorală.
---
Ce spune absența masivă?
Când 68% dintre cetățeni refuză să participe, nu avem o alegere. Avem o dezertare a poporului din procesul democratic.
Asta nu înseamnă că poporul român e leneș.
Asta înseamnă că poporul român nu se regăsește în ofertă.
Iar dacă oamenii nu se simt reprezentați, atunci este o problemă nu cu electoratul, ci cu clasa politică.
---
Ce e de făcut?
Înainte să îndreptăm degetul spre cetățeni, trebuie să schimbăm regulile jocului. Dacă nu le schimbăm, vom continua să fim conduși de minorități foarte mici și foarte organizate.
1. Introducerea unui prag minim de validare
Nu există democrație autentică dacă deciziile majore sunt luate de 11% din populație.
Propunerea e simplă:
Alegerile sunt valabile doar dacă se prezintă cel puțin 50% dintre votanți.
Dacă prezența este sub 50%, alegerile se repetă.
De câte ori? Până când oferta politică devine suficient de bună încât să scoată oamenii din casă.
Fără vot obligatoriu.
Fără amenzi.
Fără constrângeri.
Doar responsabilitate politică.
---
2. Fără vot prin corespondență
Votul prin corespondență poate fi falsificat, manipulat, controlat, „ajutat”, „reorientat” sau „reinterpretat”.
L-am văzut în alte țări.
Am văzut și la noi ce pot face instituțiile când nimeni nu le verifică.
---
3. Vot electronic pe blockchain — transparență radicală
Tehnologiile moderne permit un lucru imposibil în trecut:
un vot imposibil de falsificat, imposibil de șters, imposibil de modificat.
Fiecare vot devine o înregistrare unică.
Orice cetățean poate verifica oricând integritatea sistemului.
Nu poate interveni niciun partid, niciun programator „de serviciu”, niciun oficial „din culise”.
E soluția pe care o evită toți politicienii — și exact din acest motiv este soluția corectă.
---
4. Eliminarea STS din organizarea alegerilor
STS este o instituție militarizată, opacă, fără control civic real.
Nu există democrație modernă în care o structură de securitate numără voturi, procesează voturi sau gestionează infrastructură electorală.
Alegerile trebuie să fie:
civile
transparente
auditate public
urmăribile în timp real
verificate de presă, societate și experți independenți
Nu gestionate de o instituție despre care cetățenii nici măcar nu știu cum funcționează.
---
5. Transparență totală a procesului electoral
Nu ne trebuie comunicate de la STS.
Nu ne trebuie comunicate de la partide.
Nu ne trebuie „interpretări” ale datelor.
Avem nevoie de:
platformă publică în timp real
date deschise
audit independent
camere video în secții
transmiterea automată a proceselor-verbale către public
Dacă alegerile sunt corecte, trebuie să fie vizibile.
Dacă nu sunt vizibile, nu sunt corecte.
---
Concluzia: legitimitatea nu se fabrică. Se câștigă.
Când un primar este ales de 11%, nu are legitimitate — are doar un certificat de participare.
Când 68% stau acasă, nu avem voință populară, ci un vid democratic.
Acest vid este umplut de mașinăriile de partid.
Acele mașinării nu vor schimba nimic de bunăvoie.
De aceea, regulile trebuie schimbate.
Democrația nu poate continua pe modelul:
„Am fost proști, am rămas proști, și tot noi punem ștampila.”
Poate că tocmai momentul acesta, cu un primar de 11%, este ultimul semnal de alarmă înainte ca democrația să devină doar o poză veche într-un manual de educație civică.
---
Comentarii
Trimiteți un comentariu