Nu e o reformă. E o lovitură.
Încă una.
Impozitul la valoarea de piață nu vine dintr-o grijă pentru echitate, nici din dorința de modernizare a statului. Vine din foame. Foamea unui sistem care a trăit ani la rând din taxe pe muncă, din accize, din TVA, din carburant, din aerul respirat de oameni, iar acum constată că nu mai ajunge.
Statul român nu știe să administreze. Știe doar să ia.
Și când nu mai are de unde, mai scutură o dată cetățeanul, poate mai cade ceva din buzunarul deja gol.
---
Casa nu e avere. E ultimul adăpost.
În România, proprietatea nu e lux.
Nu e investiție.
Nu e activ speculativ.
Este siguranță.
România e țara cu cea mai mare rată de proprietari din Europa. Nu pentru că românii sunt bogați, ci pentru că statul a fost mereu nesigur, iar oamenii au înțeles un lucru simplu: dacă n-ai casa ta, ești pierdut.
Să vii acum și să spui:
> „Plătești impozit după valoarea de piață”
într-o țară cu:
salarii mici,
pensii mizere,
servicii publice slabe,
inflație mare,
nu e reformă fiscală.
Este cinism instituționalizat.
---
Ați jupuit ce produce. Acum luați ce nu produce.
Munca este taxată excesiv.
Carburantul este supraimpozitat.
TVA-ul e mare.
Utilitățile sunt scumpe.
Tot ce mișcă și produce este impozitat până la sufocare.
Și când omul ajunge seara acasă, în locul unde își trăiește viața, unde își crește copilul, unde speră să îmbătrânească în liniște, statul spune:
> „Și aici mai e loc de bani.”
Asta nu e stat social.
E stăpân pe plantație.
---
Valoare de piață fără venituri de piață
„Valoare de piață” sună bine în birouri.
Pe hârtie.
În PowerPoint-uri.
Dar românul trăiește din salariu de periferie, nu din venituri vestice.
Pensia nu e de piață.
Sistemul medical nu e de piață.
Educația nu e de piață.
Doar taxele sunt de piață.
Un apartament poate valora 120.000 de euro pe hârtie, dar proprietarul lui trăiește din 2.500 de lei. Statul nu vede omul. Vede doar cifra.
---
Votul vândut pe ulei și tăcerea care a urmat
Aceste practici nu apar din senin.
Sunt rezultatul votului vândut pe:
ulei,
zahăr,
făină,
promisiuni mărunte.
Dar și al deprecierii spiritului civic — care, drept să spunem, nici n-a fost vreodată solid. Nici la Revoluție. Nici atunci nu a fost luciditate, ci manipulare, haos și speranță aruncată la întâmplare.
Românul, în general, îndură.
Și când nu mai poate, nu se revoltă. Se descurcă:
mai fură de la altul,
mai strânge cureaua,
mai închide un bec,
mai tace.
Și a doua zi merge din nou să spele călcâie.
Ca un sclav modern, cu rate, cu taxe și cu frică.
---
Statul nu se reformează. Se hrănește.
Statul român nu se întreabă:
unde risipim?
câți sunt inutili?
câți trăiesc din sinecuri?
Statul întreabă doar:
> „De unde mai scoatem bani?”
Și răspunsul e mereu același:
de la cei care nu pot pleca.
---
Concluzie
Impozitul la valoarea de piață nu este despre corectitudine.
Este despre putere.
Puterea unui sistem care știe că românul va plăti.
Va strânge din dinți.
Va mormăi.
Și, la următoarele alegeri, va vota din nou cu cine îi dă ceva imediat.
Până când nu va mai avea nimic de dat.
Nici statul.
Nici el.
Comentarii
Trimiteți un comentariu