--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
Nicolae Guță – Regele neoficial al „altfelului”
Nicolae Guță, un nume care nu mai are nevoie de prea multe prezentări în lumea muzicii lăutărești și manelelor românești. Stilul său, fie că-l iubești sau îl ignori, a pătruns în sufletele și boxele multora dintre români. Este genul de muzică pe care o ascultă, dar puțini recunosc deschis. Pentru că, vezi tu, „nu mă compar cu ăia needucați”.
De ce? Pentru că în societatea noastră mioritică, adevărata artă trebuie mascată sub un aer de „altceva”, o formă de diferențiere față de masa largă. Așa că, ascultă pe ascuns, dar ține să spună că ei sunt „mai cultivați”, „mai educați”, iar Guță… rămâne pe undeva acolo, la marginea gusturilor lor.
Dar cum ar fi lumea fără acea coloană sonoră care acompaniază nunțile, petrecerile și seriile de weekend? Poate prea sinceră pentru unii, poate prea populară pentru alții, Nicolae Guță rămâne un fenomen — un reper sonor al nevoii de exprimare autentică, chiar dacă „închisă” în ambalajul „nu mă bag în treaba asta”.
Dar să nu ne înșelăm: tocmai această muzică „pe care o ascultă, dar nu recunosc” spune mai multe despre societatea noastră decât orice discurs „educat”. E coloana sonoră a contradicțiilor, a identităților împărțite, a sufletelor care vor să fie altceva, dar rămân prizonieri ai propriilor contradicții.
În final, Nicolae Guță nu e doar un cântăreț. E oglinda noastră — uneori cruntă, alteori sinceră — a ceea ce ne place să ascundem sub stratul subțire al prefăcătoriei.
Și da, gusturile nu se discută. E o vorbă bună, dar ipocrizia asta de a pretinde că nu asculți ceva doar pentru că „nu se cade” să recunoști e un spectacol aparte. Pentru că, în final, toți ascultăm ce ne place, chiar dacă unii refuză să admită asta cu voce tare.
---
Nu uitați: dacă v-a plăcut să auziți adevărul (chiar și printre rânduri), dați un like, lăsați un comentariu — sau mai bine, provocați pe cineva care încă se crede „altfel”. Distribuiți acest material pe toate rețelele sociale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu