IISUS cu doi de „I” sau ISUS cu un singur „I”? IISUS sau ISUS? Este una dintre cele mai controversate și, în același timp, inutile dispute din spațiul religios românesc. O simplă diferență de scriere a ajuns să fie încărcată cu semnificații exagerate, uneori chiar cu afirmații false. Dar adevărul, ca de multe ori, este mult mai simplu și mult mai logic. --- 📜 Originea numelui – de unde pleacă totul Totul începe în ebraică: יְהוֹשֻׁעַ ( Yehoshua ) → „Dumnezeu este mântuire” formă scurtă: יֵשׁוּעַ ( Yeshua ) Acesta este numele real, folosit în contextul evreiesc și apropiat de limba vorbită de Iisus Hristos . 👉 Observație importantă: Nu există niciun „I” dublu aici. Sunetul inițial este „Ye”. --- 🇬🇷 Transformarea în greacă – primul pas spre „Iisus” Când numele a fost tradus în greacă (limba Noului Testament ), a devenit: Ἰησοῦς ( Iēsous ) De ce? Greaca nu avea sunetul „Y” „Ye” a devenit „Ie” (Ιη) 👉 Aici apare cheia disputei: „Ιη” = două vocale („i” + „e”), nu un „i” lung dar ni...
când visul a venit prea devreme, iar realitatea prea târziu
Singura dată când România l-a prins pe Ronaldinho în puterea tinereții — chiar dacă încă era pe pista de decolare spre cosmosul fotbalistic — a fost atunci, în toamna lui 2001, în dubla PSG – Rapid București din UEFA Cup.
18 și 25 septembrie 2001: băiatul cu zâmbet larg, șireturi neon și magie în fibră musculară a trecut pe aici. Nu era încă Regele Barcelonei, dar era deja un talent care mirosea a miracol.
Acela a fost momentul. Atât.
De atunci, România a rămas cu visele, compilările YouTube și nostalgia după un fotbal pe care nu l-a mai atins.
Fast-forward la 2025.
În locul unui star la apogeu, primim varianta „turneu demonstrativ continental, etapă rural-urban administrativă”. Adică Ronaldinho vine, dar cu o aură ușor uzată, cu povești financiare în spate și cu un anturaj care pare scos din telenovele despre agenți, comisioane și promisiuni scrise pe șervețele.
Și ce face România?
Exact ce știe mai bine: transformă o ocazie într-o comedie birocratică.
La Cluj, am văzut organizare ca în lume civilizată: comunicare, contracte, structură, public numeros, imagine impecabilă. Occident în miniatură.
La Iași, în schimb?
Mocirla moldovenească, versiune sportiv-administrativă: dispute publice, contracte contestate, nume care apar și dispar, „organizatori” care par mai interesați de poze decât de protocol, și o listă de jucători români atât de subțire încât ai impresia că a fost făcută cu random.org pe loturile din Superligă. Nici urmă de generație de aur; mai degrabă generație de… „bine, vine cine poate”.
Și totuși, ce paradox elegant: în România, jucători locali fără gloria lui Ronaldinho fac figuri la ideea de a împărți terenul cu el. În loc să primească ocazia ca onoare, se pune la tarabă: tarif, negociere, ofuscare.
Nu talentul s-a erodat aici — el era oricum modest — ci proporțiile orgoliilor.
Iar Ronaldinho?
Nu i-a fugit magia. I-a fugit drumul drept. Ajunge, iată, într-un eveniment care seamănă cu o replică second-hand la succesul de la Cluj.
Nu e mândrie națională, e exercițiu de improvizație balcanică.
Dacă l-am fi avut în 2001 cu tribune pline, cu fotbal demn și cu respect pentru spectacol, era triumf.
Acum, îl avem după două decenii, într-o piesă cu intrigă mică, buget mediu și figuranți nervoși.
În România, marile momente vin mereu la timp — doar că la timpul greșit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu