--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
când visul a venit prea devreme, iar realitatea prea târziu
Singura dată când România l-a prins pe Ronaldinho în puterea tinereții — chiar dacă încă era pe pista de decolare spre cosmosul fotbalistic — a fost atunci, în toamna lui 2001, în dubla PSG – Rapid București din UEFA Cup.
18 și 25 septembrie 2001: băiatul cu zâmbet larg, șireturi neon și magie în fibră musculară a trecut pe aici. Nu era încă Regele Barcelonei, dar era deja un talent care mirosea a miracol.
Acela a fost momentul. Atât.
De atunci, România a rămas cu visele, compilările YouTube și nostalgia după un fotbal pe care nu l-a mai atins.
Fast-forward la 2025.
În locul unui star la apogeu, primim varianta „turneu demonstrativ continental, etapă rural-urban administrativă”. Adică Ronaldinho vine, dar cu o aură ușor uzată, cu povești financiare în spate și cu un anturaj care pare scos din telenovele despre agenți, comisioane și promisiuni scrise pe șervețele.
Și ce face România?
Exact ce știe mai bine: transformă o ocazie într-o comedie birocratică.
La Cluj, am văzut organizare ca în lume civilizată: comunicare, contracte, structură, public numeros, imagine impecabilă. Occident în miniatură.
La Iași, în schimb?
Mocirla moldovenească, versiune sportiv-administrativă: dispute publice, contracte contestate, nume care apar și dispar, „organizatori” care par mai interesați de poze decât de protocol, și o listă de jucători români atât de subțire încât ai impresia că a fost făcută cu random.org pe loturile din Superligă. Nici urmă de generație de aur; mai degrabă generație de… „bine, vine cine poate”.
Și totuși, ce paradox elegant: în România, jucători locali fără gloria lui Ronaldinho fac figuri la ideea de a împărți terenul cu el. În loc să primească ocazia ca onoare, se pune la tarabă: tarif, negociere, ofuscare.
Nu talentul s-a erodat aici — el era oricum modest — ci proporțiile orgoliilor.
Iar Ronaldinho?
Nu i-a fugit magia. I-a fugit drumul drept. Ajunge, iată, într-un eveniment care seamănă cu o replică second-hand la succesul de la Cluj.
Nu e mândrie națională, e exercițiu de improvizație balcanică.
Dacă l-am fi avut în 2001 cu tribune pline, cu fotbal demn și cu respect pentru spectacol, era triumf.
Acum, îl avem după două decenii, într-o piesă cu intrigă mică, buget mediu și figuranți nervoși.
În România, marile momente vin mereu la timp — doar că la timpul greșit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu