Timp de ani de zile, cetățeanului european i s-a servit o imagine simplă și comodă: Rusia este o putere aflată în declin, incapabilă să producă tehnologie modernă, dependentă de componente occidentale și de improvizații demne de un atelier de cartier. Au circulat povești despre cipuri extrase din electrocasnice și despre o industrie militară incapabilă să țină pasul cu lumea modernă. Mesajul era clar: adversarul este slab, înapoiat și depășit. Numai că războiul are prostul obicei de a testa propaganda, indiferent din ce direcție vine ea. După ani de conflict, realitatea s-a dovedit mai complicată. Rusia a demonstrat capacități importante în domeniul războiului electronic, al dronelor, al rachetelor și al apărării antiaeriene. A întâmpinat probleme, a suferit pierderi și a făcut greșeli, dar imaginea unei armate care supraviețuiește doar prin furtul de cipuri din mașini de spălat nu mai pare suficientă pentru a explica ceea ce se vede pe câmpul de luptă. Incidentul dronelor care a...
Cum devine „extremismul” negociabil când se termină scaunele
În politica românească există un fenomen fascinant, demn de studiat de sociologi, psihologi și poate chiar de exorciști: partidele pot fi „extremiste” exact până în momentul în care ai nevoie de voturile lor.
Ani la rând ni s-a repetat obsesiv că AUR este apocalipsa în formă parlamentară.
Că reprezintă pericolul suprem.
Că este antieuropean, antioccidental, antidemocratic, antimodern și probabil responsabil și pentru vremea rea de afară.
Dovezi?
Puține spre deloc.
Etichete?
Cu nemiluita.
Dar iată că, brusc, după retragerea miniștrilor PSD din guvernul Bolojan, aceeași clasă politică începe să privească spre AUR cu ochi mai blânzi.
Nu mai pare chiar atât de extremist.
Nu mai pare atât de toxic.
Dintr-odată devine… negociabil.
Și atunci apare întrebarea firească:
Dacă AUR era cu adevărat un pericol pentru democrație, de ce vrei să guvernezi cu el?
Iar dacă poți guverna cu el fără probleme, atunci de ce l-ai demonizat ani întregi?
Răspunsul este simplu și deloc elegant:
Pentru că în politica românească principiile sunt flexibile, iar morala are program scurt.
---
Democrația reinterpretată după interes
Într-o democrație matură, logica ar spune că cei care obțin cele mai multe voturi ar trebui să aibă prioritate în formarea guvernului.
Nu exclusiv, nu automat, dar firesc.
Dacă electoratul a trimis în față anumite partide, rolul lor ar trebui respectat.
Dar la noi funcționează altă doctrină:
> „Democrația e sfântă… atâta timp cât votează cine trebuie.”
Dacă rezultatul urnelor nu convine sistemului, atunci se activează imediat mecanismele de izolare, etichetare și panică mediatică.
Nu contează cine a câștigat.
Contează cine este acceptat la masa puterii.
---
Guvernarea pierzătorilor
România a perfecționat un model unic de guvernare:
> Pierzi alegerile, dar guvernezi.
Nu ai susținere populară, dar ai susținere de sistem.
În loc ca alianțele să se construiască natural în jurul voinței electoratului, ele se construiesc în jurul interesului de partid și al împărțirii funcțiilor.
Și astfel apar în instituții personaje care n-au excelat niciodată în competență, experiență sau performanță profesională —
dar excelează în două domenii esențiale pentru cariera politică românească:
loialitate față de partid
disponibilitate pentru obediență
În rest, calificările sunt opționale.
Poți să fi condus un bar, o sală de jocuri, o firmă de partid, sau nimic relevant.
Important e să fii „de-al nostru”.
---
Extremismul de conjunctură
Cea mai mare ironie nu este că AUR ar putea ajunge la guvernare.
Ci că aceia care îl denunțau drept „inamicul statului” sunt gata să-i deschidă ușa dacă asta le salvează majoritatea.
Asta demonstrează un lucru grav:
> În România, termenii „extremist”, „pericol pentru democrație”, „agent străin” nu sunt întotdeauna folosiți ca avertismente reale.
Uneori sunt doar arme retorice pentru eliminarea adversarilor incomozi.
Iar când arma nu mai este utilă, este pusă la loc în sertar.
---
Problema reală
Nu AUR este subiectul central aici.
Nici PSD.
Nici PNL.
Nici USR.
Problema reală este un sistem politic în care:
etichetele înlocuiesc argumentele,
propaganda înlocuiește dezbaterea,
iar interesul de partid înlocuiește respectul pentru vot.
Când „extremistul” de ieri devine „partenerul responsabil” de mâine doar pentru că ai nevoie de el, nu mai vorbim despre principii politice.
Vorbim despre teatru.
---
Concluzie
Poate că România nu este, de fapt, în căutarea aurului.
Poate că România este în căutarea unui minim de coerență.
Pentru că într-o țară normală, ori un partid este incompatibil cu guvernarea și atunci îl tratezi ca atare,
ori este legitim politic și atunci încetezi să-l demonizezi fără probe.
Dar să-l transformi din „amenințare națională” în „partener de dialog” peste noapte, doar pentru că s-au schimbat calculele parlamentare?
Asta nu mai este strategie politică.
Asta este ipocrizie instituționalizată.
---
Comentarii
Trimiteți un comentariu