În căutarea Aurului

 

Cum devine „extremismul” negociabil când se termină scaunele

În politica românească există un fenomen fascinant, demn de studiat de sociologi, psihologi și poate chiar de exorciști: partidele pot fi „extremiste” exact până în momentul în care ai nevoie de voturile lor.

Ani la rând ni s-a repetat obsesiv că AUR este apocalipsa în formă parlamentară.

Că reprezintă pericolul suprem.

Că este antieuropean, antioccidental, antidemocratic, antimodern și probabil responsabil și pentru vremea rea de afară.

Dovezi?

Puține spre deloc.

Etichete?

Cu nemiluita.

Dar iată că, brusc, după retragerea miniștrilor PSD din guvernul Bolojan, aceeași clasă politică începe să privească spre AUR cu ochi mai blânzi.

Nu mai pare chiar atât de extremist.

Nu mai pare atât de toxic.

Dintr-odată devine… negociabil.

Și atunci apare întrebarea firească:

Dacă AUR era cu adevărat un pericol pentru democrație, de ce vrei să guvernezi cu el?

Iar dacă poți guverna cu el fără probleme, atunci de ce l-ai demonizat ani întregi?

Răspunsul este simplu și deloc elegant:

Pentru că în politica românească principiile sunt flexibile, iar morala are program scurt.

---

Democrația reinterpretată după interes

Într-o democrație matură, logica ar spune că cei care obțin cele mai multe voturi ar trebui să aibă prioritate în formarea guvernului.

Nu exclusiv, nu automat, dar firesc.

Dacă electoratul a trimis în față anumite partide, rolul lor ar trebui respectat.

Dar la noi funcționează altă doctrină:

> „Democrația e sfântă… atâta timp cât votează cine trebuie.”

Dacă rezultatul urnelor nu convine sistemului, atunci se activează imediat mecanismele de izolare, etichetare și panică mediatică.

Nu contează cine a câștigat.

Contează cine este acceptat la masa puterii.

---

Guvernarea pierzătorilor

România a perfecționat un model unic de guvernare:

> Pierzi alegerile, dar guvernezi.

Nu ai susținere populară, dar ai susținere de sistem.

În loc ca alianțele să se construiască natural în jurul voinței electoratului, ele se construiesc în jurul interesului de partid și al împărțirii funcțiilor.

Și astfel apar în instituții personaje care n-au excelat niciodată în competență, experiență sau performanță profesională —

dar excelează în două domenii esențiale pentru cariera politică românească:

loialitate față de partid

disponibilitate pentru obediență

În rest, calificările sunt opționale.

Poți să fi condus un bar, o sală de jocuri, o firmă de partid, sau nimic relevant.

Important e să fii „de-al nostru”.

---

Extremismul de conjunctură

Cea mai mare ironie nu este că AUR ar putea ajunge la guvernare.

Ci că aceia care îl denunțau drept „inamicul statului” sunt gata să-i deschidă ușa dacă asta le salvează majoritatea.

Asta demonstrează un lucru grav:

> În România, termenii „extremist”, „pericol pentru democrație”, „agent străin” nu sunt întotdeauna folosiți ca avertismente reale.

Uneori sunt doar arme retorice pentru eliminarea adversarilor incomozi.

Iar când arma nu mai este utilă, este pusă la loc în sertar.

---

Problema reală

Nu AUR este subiectul central aici.

Nici PSD.

Nici PNL.

Nici USR.

Problema reală este un sistem politic în care:

etichetele înlocuiesc argumentele,

propaganda înlocuiește dezbaterea,

iar interesul de partid înlocuiește respectul pentru vot.

Când „extremistul” de ieri devine „partenerul responsabil” de mâine doar pentru că ai nevoie de el, nu mai vorbim despre principii politice.

Vorbim despre teatru.

---

Concluzie

Poate că România nu este, de fapt, în căutarea aurului.

Poate că România este în căutarea unui minim de coerență.

Pentru că într-o țară normală, ori un partid este incompatibil cu guvernarea și atunci îl tratezi ca atare,

ori este legitim politic și atunci încetezi să-l demonizezi fără probe.

Dar să-l transformi din „amenințare națională” în „partener de dialog” peste noapte, doar pentru că s-au schimbat calculele parlamentare?

Asta nu mai este strategie politică.

Asta este ipocrizie instituționalizată.

---