Republica Bananieră

 Republica bananieră: mașini zburătoare și curve politice care se cred virgine

În timp ce Elon Musk ridică un Tesla Roadster în aer, România încearcă să ridice un guvern fără ca prea mulți dintre cei care l-au făcut necesar să răspundă pentru eșecurile trecutului.

În America, mașinile zboară. În România, responsabilitatea se evaporă.

Pe 15 octombrie 2026, Elon Musk a prezentat în Texas noua generație Tesla Roadster, un automobil electric echipat cu tehnologie de propulsie dezvoltată împreună cu SpaceX. În demonstrație, prototipul s-a ridicat în aer și a executat manevre spectaculoase, inclusiv o rotație aeriană. Nu vorbim despre un automobil zburător deja autorizat pentru utilizare obișnuită pe drumurile publice, iar producția este anunțată pentru 2028. Dar demonstrația a avut loc. (Surse: "Reuters" (https://www.reuters.com/business/autos-transportation/tesla-set-unveil-next-generation-roadster-sports-ev-after-years-delay-2026-10-15/), "TechCrunch" (https://techcrunch.com/2026/10/15/tesla-reveals-spacex-powered-roadster-that-flies-and-falls-with-style/).)

Între timp, în România, ne chinuim să facem un guvern care să rezolve problemele țării, dar în care responsabilitatea politică pare să aibă mai multe ieșiri de urgență decât un stadion.

Unii încearcă să depășească limitele tehnologiei. Ai noștri încearcă să depășească limitele răbdării cetățenilor.

Iar dacă tot ne place să vorbim despre viitor, ar trebui să ne întrebăm de ce, după aproape 37 de ani de la Revoluție, încă suntem ținuți în suspans cu aceleași amenințări: dacă nu rămânem noi, se prăbușește economia, pleacă investitorii, explodează euro, se scumpește motorina și, eventual, ne invadează rușii.

Serios? Chiar atât de fragilă este România încât nu poate supraviețui fără aceiași oameni, aceleași partide și aceleași combinații politice?

Sau poate că nu România este atât de fragilă, ci pozițiile celor care s-au obișnuit să o administreze.

37 de ani de democrație și aceeași frică de schimbare

După 1989, România a trecut prin numeroase guvernări, alianțe și schimbări de putere. FSN-ul s-a transformat, s-a divizat, a dat naștere unor formațiuni care au evoluat ulterior, iar PSD a beneficiat de o continuitate politică importantă. PNL, USR și UDMR au avut, la rândul lor, roluri diferite în guvernările și alianțele care au modelat România.

Nu toate partidele au aceeași responsabilitate și nici nu au luat aceleași decizii. Dar niciun partid care a participat la guvernare nu poate pretinde că este complet străin de rezultatele sistemului.

Astăzi se ceartă, mâine negociază. În campanie se acuză reciproc de dezastru, iar după alegeri descoperă că trebuie să colaboreze pentru binele țării.

Ce coincidență!

Problema nu este că partidele negociază. Negocierea face parte din democrația parlamentară. Problema apare atunci când negocierile devin un mecanism prin care se conservă puterea, în timp ce răspunderea pentru rezultate este împinsă spre altcineva.

Iar în spatele disputelor televizate rămâne o întrebare incomodă: cine răspunde pentru direcția în care a mers România după atâtea decenii?

Nu este suficient să schimbi premierul, să muți câteva ministere sau să schimbi sigla de pe ușa unui cabinet. Dacă mecanismele de putere și obiceiurile politice rămân aceleași, schimbarea riscă să fie doar una de decor.

Partidul fără de care România nu poate respira

În politica românească există o sperietoare pentru orice situație: instabilitatea.

Dacă partidul X pierde puterea, pleacă investitorii. Dacă partidul Y nu mai controlează guvernul, crește euro. Dacă apare posibilitatea unor alegeri, economia intră în pericol. Dacă alegătorii vor să schimbe direcția țării, ni se explică de ce tocmai acum nu este momentul potrivit.

În această logică, România pare un pacient căruia medicii îi spun de aproape patru decenii că nu poate supraviețui fără același tratament, deși starea lui nu pare să se îmbunătățească spectaculos.

Și atunci întrebarea este legitimă: dacă tratamentul este atât de bun, de ce pacientul încă are atâtea probleme?

Poate că investițiile, cursul valutar și finanțele publice sunt lucruri serioase, care trebuie administrate responsabil. Dar ele nu pot deveni instrumente prin care cetățeanului i se sugerează permanent că nu are voie să schimbe conducerea țării.

Un partid democratic trebuie să accepte și posibilitatea de a pierde alegerile. Nu poți pretinde că reprezinți poporul numai atunci când poporul te votează.

Guvernul de formă și arta de a nu răspunde

Să ne uităm la formula politică propusă acum.

La 15 octombrie 2026, premierul desemnat Luca Niculescu a depus la Parlament lista unui cabinet format din 17 membri: 11 susținuți de PSD și șase independenți, potrivit agenției Agerpres. Marian Neacșu, de la PSD, era propus vicepremier și ministru de Interne. Lista urma să parcurgă procedura parlamentară de învestire. ("Sursa Agerpres" (https://agerpres.ro/politic/2026/10/15/premierul-desemnat-luca-niculescu-a-depus-programul-de-guvernare-la-parlament--1603504).)

Aici merită să ne oprim puțin.

Dacă un partid are 11 dintre cei 17 membri ai cabinetului propus, este greu de susținut că nu are o influență majoră asupra viitoarei guvernări. Faptul că premierul este independent nu șterge responsabilitatea politică a partidului care ocupă majoritatea portofoliilor.

Iar dacă alte formațiuni decid să susțină guvernul din Parlament fără să intre direct în executiv, și ele trebuie judecate după voturile și condițiile pe care le acceptă.

Nu înseamnă că un guvern tehnocrat este automat o farsă. Nici că orice sprijin parlamentar fără participare la guvernare este nelegitim. Înseamnă că trebuie să privim dincolo de etichete și să vedem cine controlează deciziile, cine le susține și cine va răspunde pentru consecințe.

Pentru că aici apare minunăția politicii noastre: când se împart funcțiile, toată lumea este importantă; când vin problemele, fiecare descoperă că răspunderea aparține altcuiva.

Dacă economia merge bine, toți pot revendica meritul. Dacă merge prost, premierul este de vină, tehnocrații nu s-au descurcat, partenerii nu au cooperat, iar contextul internațional a fost nefavorabil.

Cetățeanul rămâne cu factura.

Curvele politice și batista neprihănirii

Aici ajungem la expresia pe care eleganța limbajului parlamentar nu o poate înlocui.

Avem politicieni care vor să participe la putere, să beneficieze de influență și să păstreze accesul la decizii, dar care, atunci când vine momentul răspunderii, vor să apară în fața publicului curați și neprihăniți.

Ca niște curve care vor să se bucure de prestație, dar să nu-și murdărească gura: folosesc batista și apoi se declară virgine.

Vulgar? Da. Dar satira nu este obligată să poarte cravată atunci când descrie ipocrizia.

Nu este vorba despre viața privată a nimănui, ci despre comportamentul politic: să negociezi puterea, să participi la distribuirea ei și apoi să te prezinți drept nevinovat atunci când apar efectele propriilor decizii.

Nu poți să fii suficient de important pentru a obține ministere, dar prea neimportant pentru a răspunde pentru guvernare.

Nu poți să susții o formulă politică atunci când îți convine și să te declari victimă a sistemului când rezultatele devin incomode.

Iar dacă ai nevoie permanent de un alt vinovat, poate că problema nu este lipsa de noroc, ci lipsa de asumare.

Ministerul de Interne: legea, integritatea și memoria scurtă

Lista guvernului propus îl includea pe Marian Neacșu, de la PSD, pentru funcția de vicepremier și ministru de Interne.

Neacșu a fost condamnat definitiv în 2016 la șase luni de închisoare cu suspendare pentru conflict de interese, după ce și-a angajat fiica la cabinetul parlamentar. Ulterior, a fost reabilitat.

Reabilitarea juridică trebuie respectată. Condamnarea din trecut nu înseamnă că o persoană este automat lipsită de dreptul de a ocupa o funcție publică și nici nu dovedește, prin ea însăși, că numirea ar fi ilegală.

Dar legalitatea nu e singurul criteriu după care cetățenii pot judeca o alegere politică.

Ministerul de Interne este instituția care trebuie să aplice legea și să inspire încredere. Prin urmare, este legitim să întrebăm ce standarde de integritate aplică partidele atunci când propun oameni pentru asemenea funcții.

Cine să cunoască mai bine legea decât un om care a fost condamnat pentru încălcarea ei? Evident, aceasta este ironia, nu o calificare profesională.

Poate că partidele ar trebui să înțeleagă că încrederea publică nu se câștigă doar prin respectarea formală a condițiilor legale. Contează și criteriile de selecție, exemplul oferit și coerența dintre discursul despre integritate și propriile alegeri.

Când le ceri cetățenilor să respecte regulile, ar fi bine să le arăți că aceleași standarde contează și în propria curte.

În 2024 se putea vota. Acum de ce ne sperie votul?

România a organizat mai multe rânduri de alegeri în 2024. Au existat costuri, mobilizare administrativă și cheltuieli publice. Acum, când perspectiva unui nou scrutin ar putea schimba raportul de forțe, costurile și riscurile economice revin în centrul discursului politic.

Bineînțeles că alegerile costă. Bineînțeles că instabilitatea poate avea efecte economice. Dar aceste argumente trebuie prezentate cu cifre și explicații concrete, nu folosite ca o sperietoare universală.

Dacă există constrângeri bugetare, să ni se arate care sunt. Dacă există riscuri pentru fondurile europene, să ni se explice ce obligații sunt în joc. Dacă există impedimente constituționale, să fie prezentate clar.

Dar nu ni se poate cere să acceptăm că dreptul de a schimba conducerea țării devine un lux pe care România nu și-l mai permite.

Alegerile nu sunt o cheltuială inutilă doar pentru că rezultatul lor ar putea deranja partidele aflate în funcții.

Iar dacă ni se spune că trebuie să evităm votul pentru a proteja economia, merită să întrebăm de ce democrația este prezentată drept pericol, în loc să fie tratată ca mecanismul prin care cetățenii pot sancționa o guvernare care nu mai funcționează.

Nu putem ști dinainte ce rezultat ar avea un nou scrutin. Dar tocmai acesta este rostul alegerilor: să afli ce vor alegătorii, nu să decizi în locul lor că răspunsul ar fi prea incomod.

Fondurile europene nu sunt proprietatea partidelor

Fondurile europene contează. Împrumuturile trebuie administrate responsabil. Angajamentele asumate de stat nu dispar doar pentru că se schimbă guvernul.

Dar niciun partid nu este proprietarul României și nici administratorul discreționar al dreptului cetățenilor de a alege.

Dacă anumite reforme sunt necesare pentru accesarea fondurilor, ele trebuie explicate. Dacă un guvern a întârziat măsuri sau a administrat prost banii, trebuie să răspundă. Dacă există riscuri financiare reale, acestea trebuie documentate.

Nu este suficient să ridici sperietoarea economică și să ceri oamenilor să accepte orice formulă politică, sub amenințarea că alternativa ar fi dezastrul.

Interesul național nu poate fi sinonim cu interesul de a păstra aceleași persoane la conducere.

Extremistul de serviciu

Când cetățenii se satură de promisiuni, de taxe și de partide care se succed la guvernare fără să le ofere rezultatele așteptate, apare tentația de a-i împărți în categorii convenabile: responsabili și iresponsabili, europeni și anti-europeni, democrați și extremiști.

Uneori, avertismentele despre extremism sunt justificate. Există discursuri și acțiuni care trebuie analizate serios, indiferent cine le promovează.

Dar termenul devine o armă politică atunci când este folosit pentru a discredita automat orice contestare a celor aflați la putere.

Dacă un cetățean cere alegeri, este extremist? Dacă vrea schimbarea guvernului, este un pericol pentru democrație? Dacă refuză o anumită politică economică sau sancționează partidele consacrate, trebuie automat suspectat?

Nu. Pozițiile politice trebuie judecate după conținut, argumente și acțiuni, nu doar după etichetele lipite de adversari.

Iar aici apare contradicția: cum poți pretinde că aperi democrația dacă tratezi dorința cetățenilor de a schimba conducerea drept o amenințare în sine?

Democrația nu este un club privat în care membrii decid că numai rezultatele care le convin sunt acceptabile.

Cine are dreptul să decidă direcția țării?

Într-o democrație, poporul este sursa legitimității politice, iar instituțiile funcționează în limitele Constituției și ale legii. Majoritatea nu poate anula drepturile fundamentale, dar cetățenii trebuie să aibă posibilitatea reală de a schimba direcția politică prin alegeri libere.

Dacă alegătorii consideră că partidele tradiționale au eșuat, au dreptul să le sancționeze. Dacă vor alte formațiuni, trebuie să poată vota pentru ele. Dacă vor alte priorități economice și sociale, aceste opțiuni trebuie dezbătute.

Poate că alegătorii greșesc. Poate că o alternativă se va dovedi mai slabă decât promite. Dar riscurile democrației se gestionează prin instituții, reguli și responsabilitate, nu prin transformarea votului într-o amenințare permanentă.

Politicienii nu sunt proprietarii țării. Sunt oameni cărora cetățenii le încredințează temporar puterea.

Iar când aceștia se tem de verdictul alegătorilor, ar trebui să se întrebe de ce au ajuns în această situație, nu cum să evite întrebarea.

Concluzie: viitorul nu trebuie aprobat de partid

Nu avem nevoie să declarăm toate partidele identice pentru a observa că mai multe au participat, în perioade diferite, la guvernare și la conservarea unor practici pe care astăzi le critică.

Nu avem nevoie să inventăm o conspirație universală pentru a cere explicații despre numiri, alianțe, cheltuieli și responsabilitatea deciziilor publice.

Și nu avem nevoie să transformăm orice politician într-un dușman al poporului pentru a pune o întrebare legitimă: de ce, după atâția ani, ni se spune în continuare că nu ne putem descurca fără cei care au administrat țara până acum?

În timp ce Elon Musk demonstrează un prototip Tesla care se ridică în aer, România continuă să caute formule politice prin care puterea să fie păstrată, iar responsabilitatea să poată fi pasată.

Mașina zburătoare încă are de trecut prin etape de dezvoltare, producție și autorizare. Dar demonstrația tehnică a avut loc.

La noi, demonstrația politică se repetă de zeci de ani: când lucrurile merg prost, vina este a altora; când se împart funcțiile, toată lumea este indispensabilă; iar când cetățeanul vrea să decidă, i se explică de ce tocmai acum nu este momentul potrivit.

Poate că a venit timpul să schimbăm întrebarea.

Nu „cine ne salvează dacă pleacă ei?”, ci „de ce, după atâția ani, încă ni se spune că nu ne putem descurca fără ei?”.

O țară nu este proprietatea unui partid, a unei alianțe sau a unei rețele de interese. Guvernele sunt temporare. Funcțiile sunt temporare. Puterea este delegată, nu moștenită.

Iar cetățeanul nu este un inconvenient care trebuie ocolit atunci când riscă să voteze altfel decât și-ar dori cei aflați la conducere.

Democrația nu înseamnă să lași poporul să aleagă numai atunci când alegerea lui nu deranjează sistemul.

Înseamnă să accepți că, uneori, poporul îți poate lua puterea.

Iar dacă asta pare un dezastru național, poate că nu țara are o problemă cu democrația.

Poate că problema este a celor care au ajuns să confunde țara cu propria lor funcție.