Lecția de economie pe care o înveți la pompă Dacă te uiți la prețul carburantului din ultimii ani, observi un fenomen curios: prețurile urcă imediat când apare o criză, dar când criza trece, ele rămân aproape la fel. După începutul Russian invasion of Ukraine, prețurile la carburanți au sărit brusc. Explicația oficială a fost simplă: energie scumpă, piață tensionată, logistică mai dificilă. Problema este că multe dintre aceste costuri au scăzut ulterior. La pompă însă, scăderea este mult mai timidă. Economiștii au chiar un termen pentru fenomenul acesta: „ rocket and feather ” – prețurile urcă ca o rachetă și coboară ca o pană. Companii mari precum Repsol au ajuns să domine piața energetică din S pania, iar într-o piață dominată de câțiva jucători mari, reacțiile de preț sunt deseori sincronizate. Asta creează o situație paradoxală: apare o criză → prețul urcă imediat costurile scad → prețul rămâne ridicat se găsește o nouă justificare: taxe, logistică, tranziție verde, combustib...
Barajul Vidraru și iarna pierdută – cum să supraviețuim fără curent și cu lumânări
România intră într-un nou episod de „planificare strategică” energetică: modernizarea Barajului Vidraru. Cost oficial: ~200 de milioane de euro. Durata estimată: 7 ani. Da, șapte ani pentru un baraj care a funcționat impecabil aproape 60 de ani. Mai mult decât a durat construcția sa inițială.
Întrebarea care ar trebui să fie pe buzele tuturor: ce punem în loc dacă pierdem o asemenea cantitate de producție? Căci pierderea de energie estimată doar din Vidraru în cei șapte ani se ridică la aproximativ 900 de milioane de euro. Niciun plan public nu spune clar ce sursă va compensa deficitul. În paralel, Termocentrala Mintia urmează să se închidă la sfârșitul anului 2025 – sau cel puțin o parte semnificativă din capacitate –, reducând și mai mult siguranța energetică a României.
Ce înseamnă asta pentru români? Probabil nopți friguroase, lumânări, mai multe pături și o cameră cât mai mică în care să te aduni ca să-ți protejezi căldura. Eventual, să ne obișnuim cu întreruperile sau limitările de curent în momentele de vârf, pentru că sistemul energetic riscă să fie depășit de realitate.
Dar să ne întoarcem la „managementul” barajului. De ce se oprește complet funcționarea înainte ca toate avizele și materialele să fie pregătite? De ce nu se face modernizarea etapizat, menținând producția parțială, cum se face în orice țară civilizată? Răspuns: pentru că aici funcționează logica „închidem tot și vedem după șapte ani”.
Beneficiile? Oficial: „stabilitate și siguranță pe termen lung”. Practic: nimeni nu știe cu ce energie vom umple golul, cât ne va costa și cât vom fi nevoiți să așteptăm ca cineva, eventual, să rezolve problema.
Și totuși, statul se laudă cu investiții. Investiție de 200 de milioane, pierdere de aproape 1 miliard doar din energia neprodusă, plus costuri suplimentare necomunicate. Până și Bill Gates s-ar uita ciudat la o astfel de „eficiență”.
Pe scurt: avem un baraj funcțional de șase decenii, pe care îl scoatem din producție pentru o modernizare lungă cât o generație. În același timp, închidem centrale pe cărbune și creștem presiunea pe importuri, care oricum au limite tehnice. Rezultat previzibil: iarna viitoare, românii riscă să-și facă strategie de supraviețuire cu lumânări, pături și speranța că „sistemul energetic” nu va ceda.
Concluzia satirică: România investește miliarde pentru a moderniza energia, dar pare să uite că, până când investiția devine productivă, oamenii au nevoie de căldură și curent. Dacă planul e să supraviețuim cu lumânări și pături, măcar să ne spună din timp ca să ne facem provizii.
---
Comentarii
Trimiteți un comentariu