--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
În România s-a întâmplat ceva rar: o decizie de justiție care nu-ți provoacă sprânceana ridicată automat. ÎCCJ a spus, în sfârșit, că un cetățean poate încerca să tragă la răspundere o corporație farmaceutică pentru efecte adverse post-vaccin. Nu garanție, nu victorie, nu epoca dreptății. Doar faptul că ușa nu mai este trântită în nas de la intrare.
O normalitate minimă. Atât.
De aici provine și „jumătatea de bilă albă”.
Nu putem acorda una întreagă, fiindcă restul sistemului rămâne perfect capabil să transforme orice drept teoretic într-o bătălie imposibilă. Cine are bani de expertize, avocați, timp, ani de alergat pe culoarele justiției? Cine poate dovedi, documenta, rezista? În România, dreptatea nu e neapărat o valoare — e un serviciu. Iar serviciile costă.
Totuși, gestul contează. Pentru prima dată după mult timp, judecătorii au decis să nu mai apese automat tasta „Respinge”.
Este modest, dar neobișnuit. E o revenire spre normal. Sau cel puțin o tentativă.
În timp ce noi trăim acest mic „miracol procedural”, lumea mare oferă alt spectacol.
Statele Unite — campioana discursului despre democrație — se joacă iar cu ambiguitatea nucleară.
Israel — în ochii iranienilor — este deja parte a unei ecuații atomice pe care puțini au curaj să o pronunțe tare, dar toți o miros în aer.
Se arată liste, se rostogolesc acuzații, se fac calcule de capacitate și intenție.
Occidentul care cere transparență nu oferă mereu transparență.
Estul care acuză poate avea și el propriile umbre.
Și între taberele care își arată dinții, planeta trăiește senzația familiară că oricând poate veni „marele reset”, dar nu cel din conferințe — ci cel cu lumină albă și tăcere totală.
Pe acest fundal global, România își serbează o victorie mică: nu mai respingem automat cererile oamenilor pentru dreptate medicală.
Jumătate de bilă albă.
Restul?
Îl ținem în rezervă până când sistemul nu doar deschide ușa, ci și lasă oamenii să treacă prin ea fără să fie striviți de costuri, de inerție, de rețele, de „cine ești și pe cine cunoști”.
Pentru un moment, totuși, rămâne această fotografie rară:
Judecători români făcând ceea ce, în mod normal, ar trebui să fie normal. Într-o lume care, între timp, inventariază ogive și argumente morale cu aceeași febrilitate.
Asta e tot. Dar uneori, în România, „tot” e deja mult.
Comentarii
Trimiteți un comentariu