Istoria ne-a arătat de nenumărate ori că nu există popor, religie sau ideologie imună la tentația puterii absolute. Odată ce îi oferi cuiva arme, impunitate și protecție nelimitată, chiar și „sfinții” își pierd aureola. În teorie, armele ar trebui să protejeze vieți, iar puterea să servească dreptului. În practică, însă, când nu mai există un control real, niciun „popor ales” și niciun „protector al democrației” nu e cu adevărat diferit de cei pe care îi condamnă.
✡️ Cazul Israelului și dilema morală globală
În ultimele luni, imaginea Israelului s-a transformat dramatic în ochii unei mari părți a lumii. Statul care s-a născut din cenușa Holocaustului, cu o misiune declarată de supraviețuire și dreptate, este astăzi acuzat de tot mai mulți de genocid în Gaza. Flotila umanitară europeană, trimisă recent cu scopul de a livra ajutoare civile, a fost interceptată, iar circa 400 de activiști și membri ai echipajelor au fost arestați.
Israelul justifică totul prin nevoia de securitate. Dar unde se oprește securitatea legitimă și unde începe teroarea mascată în doctrine politice? Când blochezi ajutoare medicale, alimente și apă, când lovești infrastructura civilă și izolezi milioane de oameni, nu mai e vorba de autoapărare — e vorba de control total și pedepsire colectivă.
🌍 Ipocrizia „lumii libere”
Statele Unite și Uniunea Europeană, campioane autoproclamate ale libertății și drepturilor omului, continuă să ofere sprijin aproape necondiționat. Se vorbește despre „dreptul Israelului de a se apăra”, dar prea puțin despre dreptul palestinienilor de a trăi.
Această protecție necondiționată transformă un stat militarizat într-un actor care nu mai răspunde nimănui. E ca și cum ai pune o mitralieră în mâna unui înger și i-ai spune: „Fă ce crezi că e corect”. Chiar și îngerul ar putea greși — darămite un guvern cu interese politice, economice și teritoriale clare.
🧠 Sfințenia nu e o scuză pentru cruzime
Problema nu este doar una politică sau religioasă. Este o problemă de principiu: nimeni nu ar trebui să fie mai presus de lege sau judecată morală, indiferent de trecutul istoric sau de alianțele strategice. Sfințenia reală se vede în compasiune, nu în forța armată.
Când un stat sau o comunitate ajunge să creadă că orice acțiune îi este permisă pentru că are „dreptate absolută”, atunci nu mai vorbim de sfințenie — ci de fanatism cu binecuvântare internațională.
📝 Concluzie
Adevărata măsură a sfințeniei nu se vede atunci când totul merge bine, ci atunci când ți se oferă puterea de a distruge și alegi, conștient, să nu o folosești. Lumea nu mai are nevoie de „sfinți înarmați”, ci de oameni și națiuni capabile să pună limite chiar și propriei forțe.
Pentru că, odată ce sfinții devin soldați intangibili, nu mai există diferență reală între ei și tiranii împotriv
a cărora pretind că luptă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu