Cristian Chivu și presa română: când „nu e pregătit” devine campion în Italia În România există o specie aparte de specialist: analistul care știe sigur că omul va eșua înainte să înceapă. Cristian Chivu a preluat o echipă uriașă, într-un campionat unde greșelile nu sunt tolerate, unde fiecare etapă este judecată la microscop, iar fiecare pas greșit poate însemna finalul carierei. Și ce a făcut presa sportivă de acasă? Exact ce știe mai bine. Nu să analizeze. Nu să aștepte. Nu să observe procesul. Ci să întrebe obsesiv, aproape cu speranță în glas: „Cât mai rezistă?” „Cine îl înlocuiește?” „Va fi schimbat după următorul meci?” De parcă un antrenor român la nivel înalt nu era o mândrie, ci o problemă care trebuia rezolvată urgent. Iar acum? Acum Cristian Chivu este campion în Italia cu Inter, devenind primul antrenor român care câștigă un titlu într-un campionat din top 5 european. Inter a cucerit matematic Serie A cu mai multe etape înainte de final, iar Chivu a reușit performanța...
Când legea e pentru popor, iar privilegiul pentru stăpâni
Ne tot vorbesc de legi, de ordine, de obligații. Că trebuie să ne prezentăm la exerciții de mobilizare, că e datoria noastră, că statul are nevoie de noi. Dar stai puțin — unde e statul când noi avem nevoie de el?
Că parcă tot cetățeanul e dator, dar niciodată protejat.
Ni se spune că armata obligatorie nu mai există. Adevărat, dar legea încă te poate chema — că ești „rezervist”, că ai fost cândva militar, sau doar pentru că așa scrie într-un articol de lege făcut cu zeci de ani în urmă, pe vremea când România trăia din frică, nu din demnitate.
Dacă refuzi, riști amendă.
Dacă mergi, o faci pe banii tăi.
Iar dacă întrebi „de ce eu?”, ți se răspunde „pentru că e legea”.
---
⚖️ Legea care se aplică doar în jos
Legea asta, așa cum e făcută, nu se aplică tuturor.
Că n-o să vezi parlamentar în cizme, nici judecător în tranșee.
Unii ies la pensie la 38–40 de ani, cu pensii speciale cât salariul a zece oameni la un loc.
Și sunt sănătoși, în putere, cu vile, cu mașini, cu protecții.
Dar tot ție îți bate statul la ușă cu hârtia: „Te chemăm la exercițiu”.
Adică tu, care n-ai mai avut nicio legătură cu armata de 20 de ani, ești din nou „bun pentru țară”.
În schimb, ăla care a trăit din țară, din funcții, din legi făcute pentru el, e „special” — adică exceptat.
Asta nu e apărare națională.
Asta e bătaie de joc legalizată.
---
🧠 Legal, dar moral?
E legal să chemi oameni la exerciții.
E legal să dai pensii speciale.
E legal să te pensionezi la 40 de ani și să trăiești pe spatele celor care încă muncesc.
Dar moral e?
E moral să pui omul simplu să apere un sistem care îl ignoră?
E moral să vorbești de „onoare militară” într-o țară în care mulți nu mai au ce pune pe masă, dar câțiva au câte cinci pensii?
E moral ca legea să ceară sacrificiu doar celor care n-au primit niciodată nimic?
---
🧱 Dublul standard care distruge încrederea
Statul român are două fețe.
Una se arată când are nevoie de tine: „Ești român, fii patriot, apără-ți țara.”
Cealaltă, când tu ai nevoie de el: „Nu se poate, n-avem fonduri, n-ai prioritate.”
Și atunci te întrebi: pe cine apărăm, de fapt?
Țara sau privilegiile celor care o conduc?
Că dacă patriotismul înseamnă să mori pentru niște oameni care se pensionează la 39 de ani și se ascund sub lege, atunci n-avem de-a face cu patriotism, ci cu prostie ridicată la rang de virtute.
---
🔚 Concluzie
România nu duce lipsă de legi.
Duce lipsă de moralitate.
Și până când legea va fi una pentru toți — nu doar pentru cei mici — orice chemare „legală” va suna imoral.
Adevărata datorie a unui om nu e să apere un sistem strâmb, ci să-l îndrepte.
Altfel, totul rămâne o mobilizare fără cauză — și o țară care cere loialitate, dar oferă dispreț.
Comentarii
Trimiteți un comentariu