Justiția română

 Justiția română: prea târziu pentru unii, prea repede pentru alții?

În România, timpul pare să funcționeze diferit în funcție de dosar.

În Dosarul 10 August, au trecut mai bine de opt ani de la intervenția violentă împotriva protestatarilor. Procesul a ajuns în punctul în care prescripția riscă să facă inutilă stabilirea răspunderii penale pentru faptele respective. În Dosarul Revoluției și în cel al Mineriadei, timpul a devenit, la rândul său, un personaj principal. Ani de anchete, proceduri reluate, rechizitorii contestate și victime care îmbătrânesc așteptând răspunsuri.

În schimb, atunci când vorbim despre Călin Georgescu, vedem că instituțiile pot acționa și rapid. În cazul său, măsurile preventive și procedurile judiciare au avansat într-un ritm care contrastează cu interminabilele întârzieri din dosarele unor evenimente ce au marcat istoria recentă a României.

Sigur, dosarele sunt diferite. Acuzațiile sunt diferite, probele sunt diferite, iar măsurile preventive au propriile condiții legale. Nu putem concluziona că cineva este vinovat doar pentru că a fost arestat și nici că este nevinovat pentru că dosarul său durează ani întregi.

Dar întrebarea rămâne: de ce sistemul judiciar nu reușește să ofere aceeași eficiență procedurală în cauzele în care cetățenii așteaptă de zeci de ani să afle cine răspunde pentru violențe, abuzuri și decizii cu efecte istorice?

Când oamenii văd că dosarele unor persoane aflate în poziții de putere se împotmolesc până la prescripție, iar în alte cazuri măsurile coercitive sunt aplicate rapid, suspiciunea de dublă măsură devine inevitabilă. Suspiciunea nu este însă o probă de abuz. Tocmai de aceea, instituțiile au obligația să explice transparent diferențele de procedură, iar instanțele să își motiveze hotărârile în mod convingător.

Mai există și dosarul alegerilor anulate, un subiect care a afectat profund încrederea unei părți a populației în instituțiile statului. Și aici, dincolo de simpatiile politice, publicul are dreptul la explicații clare, probe verificabile și proceduri care să nu lase loc impresiei că adevărul este stabilit în funcție de interesul momentului.

Justiția nu trebuie să fie nici rapidă cu orice preț, nici lentă până când răspunderea devine imposibilă. Trebuie să fie legală, eficientă și egală pentru toți.

Pentru că o justiție care ajunge prea târziu poate pierde posibilitatea de a mai face dreptate. Iar una ale cărei decizii nu sunt suficient de bine explicate riscă să piardă ceva la fel de important: încrederea cetățenilor.

În final, întrebarea nu este dacă un dosar trebuie judecat repede sau încet doar pentru că numele din el este controversat. Întrebarea este dacă statul român poate demonstra, prin fapte și prin hotărâri motivate, că legea se aplică după aceleași principii indiferent de numele, funcția sau influența celor implicați.