Ucraina nu sărută inelul

           Ucraina nu sărută inelul Bruxelles-ului. România de ce o face?

Ucraina vrea în Uniunea Europeană, dar nu cu orice preț. România pare să fi învățat mai degrabă să accepte decât să negocieze.

Există momente în care trebuie să recunoști un lucru chiar dacă nu ești de acord cu țara sau cu politicianul care îl face.

Iar Ucraina ne oferă în aceste zile un astfel de moment.

Nu, Ucraina nu refuză Uniunea Europeană.

Dimpotrivă, Kievul vrea să intre în Uniunea Europeană, iar procesul de aderare continuă.

Dar ucrainenii au început să spună ceva ce pare tot mai rar în politica europeană:

„Da, vrem Europa. Dar nu vrem să intrăm în Europa cu drepturi mai puține decât ceilalți.”

Și poate că aici merită să ne uităm puțin mai atent la ceea ce se întâmplă.

Bruxelles-ul vrea Ucraina, dar vrea și să se protejeze

Comisia Europeană a propus ca agricultura ucraineană să beneficieze de un regim special după aderare.

Motivul este simplu: agricultura Ucrainei este uriașă, foarte productivă și poate pune o presiune enormă pe agricultorii din actualele state membre.

Bruxelles-ul vorbește despre limitarea accesului anumitor produse agricole ucrainene la piața europeană și despre limitarea sprijinului financiar pentru anumite sectoare.

Comisia spune că nu este vorba despre o „Uniune cu două viteze” și că Ucraina va trebui să facă parte din Politica Agricolă Comună, dar admite că pentru agricultura ucraineană ar putea exista aranjamente speciale.

Iar Kievul a răspuns.

Ministrul ucrainean al Agriculturii, Taras Vysotskyi, a spus că Ucraina poate accepta perioade de tranziție, cote temporare și măsuri de protecție cu termen clar.

Dar nu acceptă restricții permanente.

Diferența este esențială:

o perioadă de tranziție este una, iar intrarea într-o Uniune Europeană în care ți se spune că anumite drepturi economice nu vor fi niciodată egale cu ale celorlalți membri este cu totul altceva.

Cu alte cuvinte, Ucraina spune:

„Negociem.”

Și, indiferent dacă suntem de acord sau nu cu poziția Kievului, acesta este exact lucrul pe care orice stat ar trebui să îl facă atunci când își negociază viitorul.

Numai că Ucraina nu este încă pregătită pentru o integrare fără condiții

Aici trebuie să fim corecți.

Faptul că Ucraina își apără interesele nu înseamnă că trebuie să închidem ochii la problemele ei.

Corupția rămâne o problemă serioasă.

Reforma justiției este încă în desfășurare.

Instituțiile anticorupție au trecut prin conflicte și presiuni politice.

Criminalitatea organizată reprezintă în continuare o problemă.

Iar reconstrucția statului ucrainean după război va fi probabil una dintre cele mai dificile operațiuni politice și economice ale Europei în următoarele decenii.

Prin urmare, Uniunea Europeană are tot dreptul să ceară condiții.

Dacă România a trebuit să treacă prin Mecanismul de Cooperare și Verificare, dacă ni s-au cerut reforme și dacă am fost monitorizați ani de zile, nu văd de ce Ucraina ar trebui să primească un cec în alb doar pentru că astăzi se află în război.

Solidaritatea față de Ucraina nu trebuie să însemne abandonarea criteriilor europene.

Dar există și reversul medaliei.

Dacă Europa cere Ucrainei să respecte regulile, atunci Ucraina are dreptul să ceară ca regulile să fie aceleași pentru toți.

Și aici ajungem la România

România a intrat în Uniunea Europeană în 2007.

Am intrat cu MCV.

Am intrat cu monitorizare.

Am intrat după ani de negocieri și condiționalități.

Și chiar după aderare am mai așteptat ani întregi pentru ca anumite drepturi să fie exercitate în totalitate.

Cazul Schengen este probabil cel mai cunoscut.

România a fost ținută ani de zile la ușa Schengen, deși discuțiile despre îndeplinirea criteriilor tehnice erau vechi.

Am negociat.

Am așteptat.

Am acceptat.

Am explicat.

Și, de multe ori, am avut impresia că Bucureștiul era mai preocupat să demonstreze că este „elevul cuminte” al Europei decât să demonstreze că știe să-și apere propriile interese.

Iar acum avem o situație aproape paradoxală.

Ucraina, o țară aflată în război și care are încă probleme uriașe de rezolvat, spune Bruxelles-ului că nu acceptă orice condiție.

România, stat membru de aproape două decenii, pare că încă se teme să spună „nu” atunci când are un interes național clar.

Și apare Oana Țoiu

Aici trebuie făcută o precizare importantă.

Nu este adevărat că Oana Țoiu a renunțat deja la dreptul de veto al României.

Nu l-a cedat.

În septembrie, ea a semnat însă, alături de miniștrii de Externe ai altor zece state, o scrisoare prin care este susținută explorarea trecerii, în anumite domenii de politică externă, de la unanimitate la majoritate calificată.

Țoiu a explicat ulterior că România nu renunță la veto și că dreptul respectiv este prevăzut în tratatele europene. Pentru modificarea regulilor ar fi nevoie de proceduri europene suplimentare, iar dreptul nu dispare prin simpla semnare a unei scrisori.

Deci nu putem spune:

„Oana Țoiu a cedat veto-ul României.”

Dar putem pune o întrebare mult mai interesantă:

În baza cărui mandat politic a făcut-o?

Pentru că România se afla și se află într-o situație politică neobișnuită.

Guvernul Bolojan a fost demis, iar încercarea de a instala un nou guvern condus de Siegfried Mureșan a fost respinsă de Parlament la 30 septembrie. La 6 octombrie, președintele Nicușor Dan l-a desemnat pe Luca Niculescu pentru funcția de premier, într-o nouă încercare de a ieși din criza politică.

Constituția României este foarte clară la articolul 110:

Guvernul al cărui mandat a încetat îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul Guvern.

Asta nu înseamnă că miniștrii dispar sau că România nu mai este reprezentată.

Înseamnă însă că există o limitare constituțională a atribuțiilor unui guvern demis.

Și atunci întrebarea este legitimă:

Este schimbarea modului în care România își exercită una dintre cele mai importante pârghii în politica externă o simplă administrare a treburilor publice sau reprezintă o opțiune politică majoră pentru viitor?

Nu eu trebuie să dau răspunsul.

Ar trebui să-l dea cei care au semnat și cei care au acordat mandatul.

De altfel, chiar în Senat au fost solicitate explicații privind mandatul și documentele care au stat la baza semnăturii ministrului interimar. Aceste întrebări au fost formulate politic și nu reprezintă, în acest moment, o constatare juridică definitivă că ministrul ar fi încălcat legea.

Dar faptul că întrebarea există este suficient pentru a cere un răspuns transparent.

Ce este, de fapt, veto-ul?

Unii vor spune că veto-ul blochează Europa.

Și este adevărat că unanimitatea poate încetini sau chiar bloca decizii.

Dar există și cealaltă parte.

Pentru un stat mai mic, dreptul de veto poate fi una dintre puținele pârghii prin care poate spune:

„Nu accept această decizie pentru că îmi afectează grav interesele.”

România nu este Franța.

Nu este Germania.

Nu este Italia.

Nu este Polonia.

Nu are aceeași putere economică, militară sau diplomatică.

Într-o Uniune în care deciziile se iau prin majoritate calificată, o țară mică poate ajunge să fie obligată să accepte o decizie împotriva căreia s-a pronunțat.

De aceea, problema nu este dacă veto-ul este bun sau rău în absolut.

Problema este:

Ce primește România în schimbul renunțării la el?

Și aici eu nu văd încă o discuție suficient de serioasă.

Ucraina ne oferă exact lecția pe care noi am uitat-o

Priviți paradoxul.

Ucraina nu este încă membră UE.

Are nevoie de Europa.

Are nevoie de bani europeni.

Are nevoie de reconstrucție.

Are nevoie de sprijin politic.

Are nevoie de piețele europene.

Și totuși, când Bruxelles-ul spune:

„După aderare, agricultura voastră ar putea avea anumite restricții permanente”,

Kievul răspunde:

„Nu.”

Nu spune „nu vrem Europa”.

Spune:

„Vrem să negociem condițiile.”

În schimb, România este deja membră UE, are o economie integrată în piața europeană, are aproape două decenii de experiență în Uniune și are propriul său interes național.

Și totuși noi discutăm despre diminuarea unanimității exact în momentul în care România are un guvern demis și încearcă de luni de zile să-și rezolve propria criză politică.

Poate că aici ar trebui să ne punem întrebarea:

Cine își apără mai bine interesul național?

Și mai există un lucru pe care Bruxelles-ul ar trebui să-l înțeleagă

Dacă Ucraina va intra în Uniunea Europeană, trebuie să intre ca stat european cu drepturi și obligații.

Nu ca o țară permanent „specială”.

Nu ca un stat căruia i se spune:

„Ești binevenit, dar piața ta agricolă rămâne limitată.”

„Ești membru, dar fondurile tale sunt diferite.”

„Ești membru, dar drepturile tale pot fi suspendate.”

Comisia discută deja mecanisme prin care viitorii membri ar putea fi supuși unor condiții și unor mecanisme mai rapide de suspendare a anumitor drepturi în cazul unor derapaje. Ideea este justificată de nevoia de a proteja statul de drept și funcționarea Uniunii, dar ridică inevitabil întrebarea cum va arăta egalitatea între membrii vechi și cei noi.

Dacă intri în club, trebuie să fii membru.

Dacă există reguli diferite pentru tine, atunci trebuie să existe și un termen clar până la care aceste reguli încetează.

Exact asta spune și Ucraina acum.

Iar aici apare și Rusia

Nu trebuie să inventăm scenarii și nici să spunem că Ucraina se va întoarce la Moscova.

Nu avem dovezi pentru asta.

Dar trebuie să înțelegem un lucru simplu:

războiul se poate termina.

Rusia nu va dispărea de lângă Ucraina.

Va rămâne vecina ei.

Va rămâne o putere militară și economică.

Iar după încheierea conflictului, Ucraina va trebui să-și construiască o relație cu vecinul său, indiferent cât de dificilă va fi aceasta.

Europa încearcă astăzi să fixeze Ucraina cât mai ferm pe orbita occidentală.

Este logic.

Dar tocmai de aceea ar fi o greșeală să transforme Ucraina într-un partener care simte că a primit doar o integrare condiționată și permanent incompletă.

Dacă vrem ca Ucraina să rămână europeană, trebuie să-i oferim motive reale să rămână europeană.

Nu doar discursuri.

România ar trebui să învețe să negocieze

Nu spun că Ucraina are întotdeauna dreptate.

Nu spun că Bruxelles-ul are întotdeauna dreptate.

Și nici nu spun că România trebuie să se opună Uniunii Europene doar de dragul opoziției.

Spun altceva.

Un stat membru trebuie să știe să negocieze.

Să spună „da” când este în interesul său.

Să spună „nu” când este necesar.

Să ceară explicații.

Să ceară garanții.

Să ceară reciprocitate.

Și, mai ales, să nu confunde integrarea europeană cu obediența.

Pentru că Europa nu ar trebui să fie o casă în care câțiva proprietari stabilesc regulile, iar ceilalți doar le respectă.

Ar trebui să fie o uniune de state care își negociază interesele și ajung la compromisuri.

Ucraina pare să fi înțeles asta înainte să devină membră.

România pare că încă încearcă să-și amintească.

Poate că întrebarea corectă nu este „Ucraina merită să intre în UE?”

Poate că întrebarea corectă este:

„Când vom învăța și noi să intrăm într-o negociere europeană fără să intrăm cu capul plecat?”

Pentru că Ucraina spune acum:

„Vrem Europa, dar nu cu orice preț.”

Iar România ar trebui să poată spune exact același lucru.

Nu pentru a ieși din Europa.

Nu pentru a ne certa cu Bruxelles-ul.

Ci pentru a rămâne în Europa cu interesele noastre naționale intacte.