PREȚUL CREDINȚEI

 

     Când până și moartea ajunge să fie condiționată de bani, iar cei care propovăduiesc credința uită tocmai învățăturile pe care ar trebui să le apere

Există momente în care te întrebi dacă mai vorbim despre credință sau despre o afacere construită în jurul ei.

În România, au apărut în repetate rânduri relatări despre familii care nu au putut să-și înmormânteze apropiații în condiții normale din cauza unor neînțelegeri financiare cu reprezentanții bisericii. Nu vorbim despre concesionarea unui loc de veci într-un cimitir municipal dintr-un mare oraș, unde există administrație, contracte și cheltuieli. Vorbim inclusiv despre sate românești, unde cimitirele sunt adesea administrate de comunitate sau de primărie, iar locurile de veci nu reprezintă neapărat o afacere comercială.

Și totuși, au existat situații în care familii îndoliate au ajuns să negocieze cu reprezentanții bisericii pentru a-și putea conduce mortul pe ultimul drum.

Unul dintre cazurile relatate de presa românească a fost cel al unui bărbat care a rămas neînmormântat săptămâni întregi, după ce familia nu achitase contribuția solicitată de biserică. În cele din urmă, omul a fost îngropat fără slujbă.

Să ne oprim puțin asupra acestei situații.

Un om a murit. Nu mai poate munci, nu mai poate plăti, nu mai poate participa la viața comunității. În urma lui au rămas niște oameni care suferă și care trebuie să găsească resurse pentru a-i organiza înmormântarea. Iar în loc să găsească în biserică un sprijin, ajung să se confrunte cu o problemă financiară.

Ce fel de mesaj creștin transmite o asemenea atitudine?

Biserica spune una, dar în practică se întâmplă uneori altceva

Există un detaliu care face aceste situații și mai greu de justificat.

În februarie 2024, Patriarhia Română a precizat public că nu există o taxă oficială care să poată fi impusă constrângător pentru oficierea slujbei de înmormântare. Mai mult, a amintit că Sfântul Sinod a interzis condiționarea slujbei de plata vreunei taxe, în special în cazul familiilor sărace.

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române interzice, la rândul său, condiționarea slujbei de înmormântare de plata oricărei taxe sau contribuții benevole.

Cu alte cuvinte, nici măcar regulile instituției nu justifică un asemenea comportament.

Atunci cine răspunde pentru preoții care transformă contribuțiile în obligații și slujbele religioase în servicii condiționate de bani?

Și câte familii aflate în situații dificile au acceptat să plătească fără să mai îndrăznească să întrebe dacă acei bani sunt obligatorii?

Sutană, funcție și avere. Dar unde au rămas învățăturile?

Din păcate, discuția nu se oprește la înmormântări.

În ultimii ani, România a avut parte de scandaluri care au implicat reprezentanți ai clerului, inclusiv cazuri de abuzuri sexuale asupra unor minori.

Un exemplu deosebit de grav este cel al fostului episcop al Hușilor, Corneliu Onilă, condamnat definitiv la opt ani de închisoare pentru viol și alte agresiuni sexuale. În același dosar, fostul arhimandrit Sebastian Jitaru a primit 14 ani și două luni de închisoare.

Nu vorbim despre zvonuri, interpretări sau dispute între credincioși. Vorbim despre condamnări definitive pronunțate de instanța supremă.

În Constanța, cazul lui Nicolae Sima, cunoscut drept părintele Macarie, a fost și el relatat pe larg de presă. Acesta fusese caterisit de Biserica Ortodoxă, iar în jurul său au existat mai multe controverse și probleme penale.

Nu putem pune faptele unor indivizi în cârca tuturor preoților. Dar nici nu putem pretinde că asemenea episoade nu ridică întrebări despre mecanismele de control, responsabilitatea ierarhilor și felul în care instituția reacționează atunci când propriii reprezentanți încalcă grav valorile pe care pretind că le apără.

Și mai există o imagine care contrastează puternic cu mesajul Evangheliei: aceea a acumulării de averi, a luxului și a opulenței în jurul unor reprezentanți ai clerului.

Nu este nimic rău în a avea o biserică frumoasă, în a repara o clădire sau în a administra responsabil bunurile unei comunități. Dar când sărăcia credincioșilor devine sursă de venit, în timp ce modestia este propovăduită de la amvon, apare o problemă de moralitate care nu poate fi ascunsă în spatele sutanei.

În Matei 6:19-21, Iisus vorbește despre strângerea comorilor în ceruri, nu despre acumularea lor pe pământ.

Poate că nu ar strica să recitim pasajul.

În România, până și înmormântarea a devenit un spectacol

Mai avem însă un aspect despre care se vorbește prea puțin: costul tot mai mare al înmormântărilor și presiunea socială care s-a construit în jurul lor.

În multe comunități, o înmormântare nu mai înseamnă doar despărțirea de cel plecat, o slujbă religioasă și un moment de reculegere.

A ajuns să însemne cheltuieli considerabile, mese întinse, meniuri, băuturi, pachete, pomeni și obligații față de zeci sau chiar sute de participanți.

Uneori, familia ajunge să cheltuiască mai mult decât își permite, doar pentru că așa se face, pentru că așa cere tradiția sau pentru că vecinii ar putea comenta.

Și mă întreb: omul care a trăit poate o viață întreagă în lipsuri, care poate nu a avut niciodată bani să intre într-un restaurant, trebuie să aibă parte de un asemenea spectacol după moarte?

Cine a hotărât că respectul pentru un mort se măsoară în numărul de farfurii servite?

Unde scrie în Evanghelii că o familie trebuie să-și îndatoreze viitorul pentru a organiza o masă impresionantă la înmormântare?

Pomana, milostenia și ajutorarea celor nevoiași au un loc important în tradiția creștină. Dar milostenia nu este un concurs de cheltuieli și nici o obligație de a demonstra comunității cât de bogată este familia celui decedat.

În Luca 14:12-14, Iisus vorbește despre a-i chema la masă pe cei săraci și nevoiași, nu despre transformarea ospitalității într-o demonstrație de statut social.

Poate că ar fi timpul să ne întrebăm dacă nu am ajuns să păstrăm mai degrabă spectacolul decât esența acestor tradiții.

Ce spune, de fapt, creștinismul?

Dacă deschidem Biblia, găsim numeroase îndemnuri la milostenie, smerenie, ajutorarea celor săraci și respectarea demnității umane.

În Matei 25:35-40, Hristos vorbește despre ajutorarea celui flămând, a celui însetat, a străinului și a celui aflat în suferință.

Nu despre verificarea portofelului înainte de a-i întinde o mână de ajutor.

În Matei 10:8 găsim îndemnul: „În dar ați luat, în dar să dați”.

Iar în Matei 6:24 găsim avertismentul că nimeni nu poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu și lui Mamona.

Nu susțin că bisericile nu au cheltuieli. Nu susțin că preoții trebuie să muncească fără să aibă un venit sau că întreținerea unei parohii se poate face fără bani.

Dar există o diferență fundamentală între susținerea financiară a unei comunități religioase și condiționarea unui gest de compasiune de situația financiară a unei familii.

Un preot poate cere ajutorul comunității pentru întreținerea bisericii. Poate organiza colecte, poate solicita donații și poate explica oamenilor de ce este nevoie de contribuții.

Dar în momentul în care un om sărac este tratat diferit pentru că nu a avut bani să plătească, nu mai vorbim despre o simplă problemă administrativă.

Vorbim despre o problemă morală.

Cât costă, până la urmă, credința?

Poate că întrebarea cea mai importantă nu este cât costă o înmormântare în România, cât costă un loc de veci sau cât trebuie să contribuie o familie la întreținerea bisericii.

Întrebarea este ce mai înseamnă credința atunci când oamenii ajung să se teamă că nu vor avea bani nici măcar pentru o slujbă la moartea celor dragi.

Ce mai înseamnă compasiunea dacă un preot poate refuza să oficieze o înmormântare pentru că familia nu și-a achitat contribuțiile?

Ce mai înseamnă smerenia când luxul și averile ajung să contrasteze atât de puternic cu viața oamenilor cărora li se predică modestia?

Și, mai ales, ce fel de exemplu oferă instituția atunci când printre reprezentanții săi ajung să existe oameni condamnați pentru fapte care contrazic radical valorile creștine?

Nu cred că Dumnezeu are nevoie de chitanța unei familii îndoliate pentru a primi sufletul unui om.

Nu cred că o slujbă religioasă ar trebui să fie un privilegiu rezervat celor care își permit să o plătească.

Și nici nu cred că un om trebuie să fie mai bogat ca să merite respect după moarte.

Credința nu ar trebui să aibă tarif. Iar Biserica, dacă pretinde că este aproape de oameni, ar trebui să fie prima care demonstrează acest lucru atunci când oamenii sunt în cea mai mare suferință.

Pentru că, în definitiv, nu săracul care nu și-a putut plăti contribuția este cel care ar trebui să dea socoteală pentru lipsa de compasiune.

Ci acela care, având puterea de a întinde o mână, a ales să întindă o factură.

---

Surse și documentare:

- Patriarhia Română – "Diferența dintre taxe și contribuțiile benevole în parohii" (https://basilica.ro/explicatie-necesara-diferenta-dintre-taxe-si-contributiile-benevole-in-parohii/)

- Statutul Bisericii Ortodoxe Române – "Articolul 190, alineatul 6" (https://infodosar.ro/monitorul-oficial/guvernul/55095-statut-0-2020)

- AGERPRES – "Fostul episcop al Hușilor rămâne cu pedeapsa de 8 ani de închisoare" (https://agerpres.ro/justitie/2026/01/20/fostul-episcop-al-husilor-ramane-cu-pedeapsa-de-8-ani-de-inchisoare-pentru-viol--1520410)

- TVR Info – "Condamnarea fostului episcop al Hușilor și a fostului arhimandrit" (https://tvrinfo.ro/fostul-episcop-al-husilor-corneliu-barladeanul-condamnat-definitiv-la-8-ani-de-inchisoare-pentru-viol-si-abuzuri-sexuale-asupra-elevilor-de-la-un-seminar-teologic/)

- Antena 3 CNN – "Cazul Nicolae Sima, cunoscut drept părintele Macarie" (https://www.antena3.ro/amp/constanta-puscarias-preot-parintele-macarie-590794.html)