Au trecut multe articole, multe ore petrecute în fața tastaturii și multe speranțe că un dialog sincer mai poate schimba ceva. Astăzi am ajuns la concluzia că este timpul să fac un pas înapoi. Am început acest blog din pasiune. La început scriam bancuri și lucruri ușoare. Mai târziu am început să scriu despre politică, despre societate și despre tot ceea ce mi se părea că nu funcționează. Am făcut-o fără pretenția că dețin adevărul absolut, ci cu speranța că opiniile diferite pot naște discuții inteligente. Din păcate, am descoperit că, de cele mai multe ori, nu mai există dialog. Dacă doi oameni au opinii diferite, rareori încearcă să le compare sau să le susțină cu argumente. Mai des se ajunge la etichete, la certuri și la încercarea fiecăruia de a demonstra că numai el are dreptate. În același timp, experiența mea cu blogul m-a dezamăgit. Am avut perioade în care site-ul era indexat fără probleme, iar ulterior au apărut dificultăți tehnice de indexare pe care, deși am încercat să le...
România nu mai are nevoie de victorii. La noi, un egal cu Cipru e deja „rezultat istoric”. De ce să câștigi, când poți să fii „neînvins”? Până la urmă, victoria e trecătoare, dar egalul rămâne în suflet.
Frații noștri din Moldova nu s-au lăsat mai prejos. Au jucat cu Norvegia și au pierdut doar cu 11 la 1. Un scor cinstit, dar nedrept. Pentru că, să fim realiști: dacă mai puneau un „1” în coada lui 1, ar fi fost 11-11. Și gata, aveau și ei egalul istoric, la fel ca România. A lipsit doar o cifră.
Nu e vina picăturii, e vina fundației
Unii spun că un asemenea rezultat e doar un accident, o picătură care a căzut prost pe acoperiș. Dar o casă nu se prăbușește de la o picătură. Se prăbușește când fundația e slabă.
Așa și la fotbalul nostru: fundația e pepiniera de copii și juniori. Iar aici avem problema reală. Cei care ajung acum la națională n-au rădăcina care trebuie. Crescuți într-un sistem unde impresarul contează mai mult decât antrenorul și unde e mai important să apari la televizor decât să faci pregătire serioasă, jucătorii noștri intră pe teren cu handicap.
Biciul care nu mai pocnește
Și totuși, soluția miraculoasă a fost găsită: dacă nu avem jucători mari, aducem un antrenor mare. Cel mai titrat, ca să ne facă să credem că se poate face bici din nimic. Dar știm cu toții: e greu să faci din căcat bici și, mai ales, să și pocnească.
Concluzie amar-ironică
România și Moldova nu se bat pentru supremația fotbalului european, ci pentru titlul de „specialiste la rezultate morale”. Una excelează la egaluri, cealaltă la scoruri astronomice. Împreună, sunt dovada vie că fotbalul din regiune are rădăcini putrede și fundații șubrede.
Și poate că tocmai de aceea ne entuziasmăm la un 2-2cu Cipru sau visăm la un 11-11 imaginar cu Norvegia: pentru că victoria adevărată a rămas un mit, iar miturile
prind bine la popor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu