Timp de ani de zile, cetățeanului european i s-a servit o imagine simplă și comodă: Rusia este o putere aflată în declin, incapabilă să producă tehnologie modernă, dependentă de componente occidentale și de improvizații demne de un atelier de cartier. Au circulat povești despre cipuri extrase din electrocasnice și despre o industrie militară incapabilă să țină pasul cu lumea modernă. Mesajul era clar: adversarul este slab, înapoiat și depășit. Numai că războiul are prostul obicei de a testa propaganda, indiferent din ce direcție vine ea. După ani de conflict, realitatea s-a dovedit mai complicată. Rusia a demonstrat capacități importante în domeniul războiului electronic, al dronelor, al rachetelor și al apărării antiaeriene. A întâmpinat probleme, a suferit pierderi și a făcut greșeli, dar imaginea unei armate care supraviețuiește doar prin furtul de cipuri din mașini de spălat nu mai pare suficientă pentru a explica ceea ce se vede pe câmpul de luptă. Incidentul dronelor care a...
2002 – Startul marelui jaf „legalizat”
Guvernul Adrian Năstase (PSD), prin APAPS, începe privatizarea marilor combinate siderurgice.
Discursul oficial: „nu avem bani să le modernizăm, trebuie investitor strategic”.
În realitate: fabrici cu valoare strategică sunt scoase pe piață fără clauze de protecție.
2003 – Primele cedări
Active precum Industria Sârmei Câmpia Turzii ajung în proprietatea unor investitori străini.
În spate, rușii de la Mechel pregătesc intrarea oficială.
Niciun guvernant nu se întreabă dacă e normal ca o putere non-NATO să pună mâna pe industria grea a României.
2004 – An electoral, vânzări pe bandă
În febra campaniei, se dau noi contracte de privatizare.
Totul cu binecuvântarea Bruxelles-ului și a FMI, care cereau „reforme” și „privatizare accelerată”.
România vinde pe doi lei utilaje construite cu miliarde în perioada comunistă.
2005 – 2006 – „Pro-europenii” dau verde rușilor
Guvernul Tăriceanu (PNL, pro-european declarat) continuă procesul fără să schimbe nimic.
Nu se introduce nicio regulă de siguranță națională, deși țara era deja membră NATO.
Practic, Rusia primește pe tavă infrastructură industrială, cu gir european.
2007 – Intrarea în UE, ieșirea din industrie
România intră în Uniunea Europeană, dar combinatele intră tot mai adânc în mâna Mechel.
Bruxelles-ul e mulțumit: „reformele structurale” merg înainte.
România pierde controlul asupra oțelului special – produs vital pentru infrastructură și armată.
2008 – Marea mutare spre Rusia
Mechel finalizează achizițiile-cheie: COS Târgoviște, Ductil, Oțelu Roșu.
Utilaje întregi sunt dezmembrate și transportate la uzinele din Rusia.
Fără transparență, fără reacție de la Guvernul Tăriceanu.
România rămâne doar cu șomajul și cu hale goale.
2009 – 2012 – Criza și agonia
Guvernele Boc (PDL) nu fac nimic.
Mechel reduce treptat producția, oprește secții, concediază muncitori.
Statul nu intervine, invocând „mâna liberă a pieței”.
Industriile locale se prăbușesc, comunitățile mor economic.
2013 – Rușii pleacă, dar după ce au luat tot
Mechel vinde activele la prețuri simbolice (sume de ordinul câtorva zeci de dolari în acte).
Practic, România rămâne cu hale ruginite și fier vechi.
Rușii au luat ce era util, restul au abandonat.
---
Concluzia amară
Niciun guvern, de la Năstase la Tăriceanu, de la Boc la Ponta, nu a pus o regulă clară: „active strategice nu se vând în afara NATO”.
Toți au fost complici: PSD, PNL, PDL – indiferent de eticheta „pro-europeană”.
Beneficiile?
pentru Uniunea Europeană: România și-a făcut temele la capitolul „privatizare accelerată”;
pentru Rusia: a primit pe tavă o bucățică din infrastructura industrială a NATO;
pentru politicienii români: bifă în fața FMI și buget umflat pe moment.
Cine a pierdut? Noi, românii, care am rămas cu „curul gol” industrial și dependenți de importuri chiar și pentru șuruburi speciale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu