--- Lepre de București Cum un caz medical izolat a devenit încă o perdea de fum într-o țară obosită de propriile crize --- 1. Lead — Cazul de la Cluj și isteria importată în București În ultimele zile, România a fost lovită de o „știre-bombă”: lepra la Cluj. Un caz izolat, tratabil, confirmat la o femeie care lucra într-un salon SPA. Medical vorbind, nimic spectaculos. Dar politic și mediatic, parcă a pornit Apocalipsa: declarații peste declarații, comunicate urgente, miniștri și purtători de cuvânt ieșind la rampă ca și cum ar fi izbucnit o epidemie în centrul orașului. Și nu doar atât — cazul a fost folosit drept muniție într-un climat deja încărcat: proteste, tensiuni pe justiție, scandaluri nerezolvate, demisii fără efect și, în curând, creșteri masive de taxe. În tot acest zgomot, lepra devine doar un titlu util. Restul se joacă în culise. --- 2. Ce este lepra — și ce NU este Lepra, sau boala Hansen , este o infecție bacteriană rară și lentă, care se transmite greu. Nu sare...
2002 – Startul marelui jaf „legalizat”
Guvernul Adrian Năstase (PSD), prin APAPS, începe privatizarea marilor combinate siderurgice.
Discursul oficial: „nu avem bani să le modernizăm, trebuie investitor strategic”.
În realitate: fabrici cu valoare strategică sunt scoase pe piață fără clauze de protecție.
2003 – Primele cedări
Active precum Industria Sârmei Câmpia Turzii ajung în proprietatea unor investitori străini.
În spate, rușii de la Mechel pregătesc intrarea oficială.
Niciun guvernant nu se întreabă dacă e normal ca o putere non-NATO să pună mâna pe industria grea a României.
2004 – An electoral, vânzări pe bandă
În febra campaniei, se dau noi contracte de privatizare.
Totul cu binecuvântarea Bruxelles-ului și a FMI, care cereau „reforme” și „privatizare accelerată”.
România vinde pe doi lei utilaje construite cu miliarde în perioada comunistă.
2005 – 2006 – „Pro-europenii” dau verde rușilor
Guvernul Tăriceanu (PNL, pro-european declarat) continuă procesul fără să schimbe nimic.
Nu se introduce nicio regulă de siguranță națională, deși țara era deja membră NATO.
Practic, Rusia primește pe tavă infrastructură industrială, cu gir european.
2007 – Intrarea în UE, ieșirea din industrie
România intră în Uniunea Europeană, dar combinatele intră tot mai adânc în mâna Mechel.
Bruxelles-ul e mulțumit: „reformele structurale” merg înainte.
România pierde controlul asupra oțelului special – produs vital pentru infrastructură și armată.
2008 – Marea mutare spre Rusia
Mechel finalizează achizițiile-cheie: COS Târgoviște, Ductil, Oțelu Roșu.
Utilaje întregi sunt dezmembrate și transportate la uzinele din Rusia.
Fără transparență, fără reacție de la Guvernul Tăriceanu.
România rămâne doar cu șomajul și cu hale goale.
2009 – 2012 – Criza și agonia
Guvernele Boc (PDL) nu fac nimic.
Mechel reduce treptat producția, oprește secții, concediază muncitori.
Statul nu intervine, invocând „mâna liberă a pieței”.
Industriile locale se prăbușesc, comunitățile mor economic.
2013 – Rușii pleacă, dar după ce au luat tot
Mechel vinde activele la prețuri simbolice (sume de ordinul câtorva zeci de dolari în acte).
Practic, România rămâne cu hale ruginite și fier vechi.
Rușii au luat ce era util, restul au abandonat.
---
Concluzia amară
Niciun guvern, de la Năstase la Tăriceanu, de la Boc la Ponta, nu a pus o regulă clară: „active strategice nu se vând în afara NATO”.
Toți au fost complici: PSD, PNL, PDL – indiferent de eticheta „pro-europeană”.
Beneficiile?
pentru Uniunea Europeană: România și-a făcut temele la capitolul „privatizare accelerată”;
pentru Rusia: a primit pe tavă o bucățică din infrastructura industrială a NATO;
pentru politicienii români: bifă în fața FMI și buget umflat pe moment.
Cine a pierdut? Noi, românii, care am rămas cu „curul gol” industrial și dependenți de importuri chiar și pentru șuruburi speciale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu