Trenul de salvare al României: 73 de milioane de euro și viteza CFR România se pregătește pentru vremuri grele. Nu știm exact dacă vor veni cutremure, accidente cu victime multiple, dezastre naturale, incidente CBRN sau, Doamne ferește, un conflict militar de amploare. Dar știm ceva sigur: statul român a început să cumpere echipamente serioase pentru astfel de scenarii. Și printre ele se află un tren. Nu orice tren, ci un tren de intervenție în situații de urgență, pentru care România plătește 73 de milioane de euro. Aici începe partea ușor ironică. Pentru că războiul modern se poartă tot mai mult cu drone, rachete și sisteme de comunicații care se mișcă la viteze pe care trenurile noastre nici nu le visează. În Ucraina, dronele ajung să coste uneori mai puțin decât anvelopele unui tren românesc, iar pe front contează fiecare secundă. La noi, în schimb, dacă apare o catastrofă în celălalt capăt al țării, trimitem trenul. Cu condiți...
Există momente în politică în care începi să te întrebi dacă problema nu mai este cine conduce România, ci cât de mult se încearcă evitarea momentului în care românii ar trebui să spună din nou ce vor.
În Spania, guvernul lui Pedro Sánchez a ajuns în situația în care a decis convocarea alegerilor anticipate pentru 29 noiembrie 2026. Motivul este unul cât se poate de politic: un guvern care nu mai reușește să-și asigure sprijinul parlamentar pentru proiectele importante ajunge din nou în fața alegătorilor.
În România, povestea arată diferit.
După criza politică începută în primăvara acestui an, după guverne și formule care nu au reușit să obțină majoritatea necesară, președintele Nicușor Dan a făcut pe 6 octombrie a patra nominalizare pentru funcția de premier, Luca Niculescu. Alegerile anticipate sunt posibile în condițiile prevăzute de Constituție, dar președintele le-a tratat în continuare drept o soluție de ultimă instanță.
Și aici apare întrebarea simplă:
De ce să evităm poporul?
Dacă un partid este atât de periculos, de ce nu lăsăm alegătorii să decidă?
AUR este în prezent unul dintre cele mai importante partide de opoziție și are o pondere parlamentară pe care nu o putem ignora.
Președintele a spus că nu dorește un guvern în care AUR să fie inclus. Este o poziție politică legitimă.
Dar dacă AUR nu poate guverna fără o majoritate parlamentară, iar celelalte partide nu vor să formeze un guvern cu AUR, atunci există o soluție democratică foarte simplă:
întoarcerea la alegători.
Nu trebuie să spunem că AUR ar fi bun sau rău. Nu știm cum ar guverna un partid până când nu îl vedem efectiv guvernând.
Exact cum un angajator nu poate spune cu certitudine cum muncește un om până nu îl pune la muncă, nici alegătorul nu poate ști cu adevărat ce poate face un partid până când acel partid nu primește responsabilitatea guvernării.
Putem analiza declarațiile. Putem analiza voturile. Putem analiza oamenii.
Dar guvernarea se verifică la muncă.
Iar aici apare o situație aproape absurdă.
Ni se spune că AUR nu poate schimba nimic pentru că nu are majoritate.
Dar atunci, dacă nu poate schimba nimic, de ce ne temem atât de mult să-l lăsăm să încerce să obțină majoritatea?
AUR, opoziție în discurs și voturi care ridică întrebări
În ultimele zile am discutat și despre voturile AUR din Parlament.
La 7 octombrie, la PL-x 410/2026, toți cei 52 de deputați AUR prezenți au votat „pentru”. Nu este o ilegalitate, nu este ceva anormal parlamentar și nici nu dovedește existența vreunei înțelegeri.
Dar ridică o întrebare.
Dacă ești opoziție, iar când ajungi la vot susții o lege care oferă instituțiilor publice protecție suplimentară în fața executării silite, nu ar fi normal să explici alegătorilor de ce ai votat-o?
Același lucru este valabil pentru orice partid.
Nu este suficient să spui înainte de alegeri că ești împotriva sistemului.
Alegătorul are dreptul să vadă și ce faci atunci când apeși butonul.
Pentru că, în cele din urmă, Parlamentul nu este TikTok.
Nu contează doar ce spui în fața camerei.
Contează și ce votezi când camera nu mai este îndreptată spre tine.
Și atunci ce mai înseamnă „opoziție”?
Aici mi se pare că începe adevărata problemă.
PSD, PNL, USR, UDMR au fost sau sunt parte din formule de guvernare. AUR este principalul partid care își construiește imaginea de opoziție radicală față de sistemul politic actual.
Dar dacă AUR ajunge să voteze anumite proiecte împreună cu puterea, iar puterea refuză în același timp să ia în calcul un guvern cu AUR, alegătorul rămâne cu o întrebare:
Unde se termină opoziția și unde începe sistemul?
Nu spun că există o înțelegere secretă.
Nu avem dovada unei asemenea înțelegeri.
Spun doar că într-o democrație sănătoasă ar trebui să putem urmări mult mai ușor traseul dintre discurs și vot.
Și dacă un partid votează pentru ceva ce pare să contrazică propriul discurs, explicația ar trebui să vină de la partid.
Nu de la alegător.
Iar dacă românii își pierd speranța?
Aici lucrurile devin și mai interesante.
La alegerile parlamentare din 2024 au fost înscriși pe listele permanente 18.008.555 de alegători.
Au votat 9.453.713.
Adică aproximativ 52,5%.
Așadar, aproape jumătate dintre cei înscriși nu au venit la urne.
Dar imaginați-vă o prezență de numai 20%.
Ar vota aproximativ 3,6 milioane de oameni.
Și atunci un partid cu un nucleu electoral foarte disciplinat poate ajunge să aibă o pondere mult mai mare din cei care votează, chiar dacă reprezintă o parte relativ mică din întreaga populație cu drept de vot.
Aici este paradoxul:
Când oamenii dezamăgiți nu mai votează, nu dispar partidele. Dispar alegătorii lor.
Partidele își păstrează membrii, organizațiile, structurile și nucleele electorale.
Cetățeanul dezamăgit rămâne acasă.
Iar apoi ne mirăm că rezultatul alegerilor nu mai seamănă cu ceea ce credeam că vrea țara.
Experimentul celor 5%
Mai există și o discuție interesantă despre felul în care calculăm pragul electoral.
În România, pentru alegerile parlamentare, pragul este în principal de 5% din voturile valabil exprimate, nu 5% din totalul alegătorilor înscriși. Pentru alianțe există reguli diferite și praguri progresive.
La alegerile din 2024 au intrat în Parlament șapte formațiuni: PSD, AUR, PNL, USR, SOS România, POT și UDMR.
Dar să facem un experiment.
Dacă acel prag de 5% s-ar calcula nu din voturile valabil exprimate, ci din totalul celor 18.008.555 de alegători înscriși, pragul ar fi de aproximativ:
900.428 de voturi.
În acest caz, situația din 2024 s-ar fi schimbat considerabil.
PSD – peste prag.
AUR – peste prag.
PNL – peste prag.
USR – peste prag.
Dar:
SOS România – sub prag.
POT – sub prag.
UDMR – sub prag.
UDMR a obținut la Camera Deputaților 585.397 de voturi, iar SOS și POT au avut, de asemenea, sub aproximativ 900.000 de voturi.
Asta nu înseamnă că sistemul actual este greșit. Este doar un exercițiu care arată cât de mult poate schimba rezultatul modul în care este definită baza de calcul.
Și poate că despre asta ar trebui să discutăm mai mult.
Nu doar despre cine a câștigat.
Ci despre câți oameni reprezintă, în realitate, fiecare partid din totalul celor care ar putea vota.
Dar UDMR?
Aici trebuie făcută o precizare importantă.
UDMR nu este, juridic, pur și simplu „un partid ca toate celelalte”, dar nici nu este corect să spunem că este doar o alianță electorală.
Legea electorală tratează separat „organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale”. În anumite condiții, acestea beneficiază de reguli speciale de reprezentare, inclusiv posibilitatea obținerii unui mandat de deputat chiar dacă nu ating pragul electoral general.
UDMR este o organizație cu personalitate juridică și cu propriul statut, iar statutul său vorbește explicit despre reprezentarea politică a comunității maghiare la nivel parlamentar, guvernamental și local.
Așadar, problema interesantă nu este dacă UDMR „are voie” să existe în Parlament.
Evident că are.
Întrebarea este alta:
Cât de mult poate funcționa un partid sau o organizație politică drept arbitru al guvernării atunci când are un electorat relativ restrâns, dar voturile sale pot deveni decisive pentru formarea majorităților?
UDMR a participat de-a lungul timpului la diferite formule politice. Tocmai de aceea, un alegător poate întreba legitim care sunt criteriile după care formațiunea decide să intre sau să susțină o anumită guvernare.
Iar dacă cineva consideră că UDMR pune mai presus interesele Ungariei decât interesele României, aceea este o acuzație politică ce trebuie demonstrată prin fapte concrete, nu tratată ca un fapt automat.
Putem însă analiza separat voturile, negocierile și proiectele susținute de UDMR și să vedem ce interese au fost efectiv urmărite.
Asta ar fi mult mai interesant decât eticheta.
Problema nu este doar AUR
Poate că aici este și marea noastră problemă.
Ne-am obișnuit să transformăm politica într-un serial.
Astăzi unul este „salvatorul”.
Mâine altul este „extremistul”.
Poimâine altul este „partenerul indispensabil”.
Un partid intră la guvernare cu unul, apoi cu celălalt.
Altul este declarat imposibil pentru guvernare.
Un premier este desemnat fără o majoritate clară.
Parlamentul îl respinge.
Mai desemnăm unul.
Mai încercăm o formulă.
Și între timp cetățeanului i se spune:
„Alegerile anticipate ar fi prea riscante.”
Poate.
Dar riscante pentru cine?
Pentru partide?
Pentru economie?
Pentru ratingul de țară?
Pentru stabilitatea instituțiilor?
Sau pentru că există posibilitatea ca alegătorul să voteze altceva decât vrem noi să voteze?
Pentru că, până la urmă, democrația are și această problemă foarte incomodă:
poporul poate vota altfel decât speră cei care îl conduc.
Și poate tocmai de aceea trebuie să-l lăsăm să vorbească
Nu știm ce ar face un guvern AUR.
Nu știm ce ar face un guvern condus de un alt partid suveranist.
Nu știm nici măcar dacă un asemenea guvern ar reuși să treacă de Parlament și să reziste.
Putem analiza oamenii, programele, declarațiile și voturile.
Dar nu putem pretinde că știm rezultatul unui experiment care nu a avut loc.
În schimb, știm ce au făcut partidele care au guvernat deja.
Știm ce legi au susținut.
Știm ce promisiuni au făcut.
Știm ce rezultate au avut.
Și putem compara.
Asta ar trebui să fie democrația.
Nu să alegem mereu între aceiași oameni pentru că ceilalți sunt considerați prea periculoși pentru a fi încercați.
Să evităm poporul
Poate că titlul acesta sună ironic.
Dar întrebarea este serioasă.
Dacă un guvern nu mai are majoritate, dacă partidele nu reușesc să construiască o formulă stabilă, dacă Parlamentul respinge succesiv variantele propuse și dacă președintele continuă să caute o soluție care să evite alegerile, atunci trebuie să ne întrebăm:
Cât timp putem continua să căutăm formule pentru a evita exact instrumentul care ar trebui să rezolve problema?
Alegerile nu garantează că vom obține rezultatul dorit.
Nu garantează că AUR va câștiga.
Nu garantează că PSD, PNL, USR sau orice alt partid va câștiga.
Nu garantează nici măcar că după alegeri va fi mai ușor de format un guvern.
Dar au un avantaj enorm:
decizia se întoarce la cetățean.
Iar dacă cetățeanul votează greșit, va suporta consecințele.
Dacă votează bine, va beneficia.
Dar măcar știm cine a decis.
Pentru că cea mai periculoasă formă de dezamăgire nu este atunci când pierzi alegerile.
Este atunci când ajungi să crezi că nu mai are rost să le câștigi sau să le pierzi, pentru că oricum alții vor găsi o soluție înainte să fii întrebat.
Și poate că, înainte să mai găsim încă un premier, încă o combinație parlamentară și încă o explicație pentru care alegerile anticipate sunt prea complicate, ar trebui să ne întrebăm simplu:
De ce ne este atât de teamă să evităm partidele și să lăsăm poporul să decidă?
Comentarii
Trimiteți un comentariu