Stare de urgență

 

Datorită apelului la 112, stare de urgență!

Când cetățeanul repară ce administrația a lăsat să se strice

Uneori, administrația publică pare să aibă o problemă nu cu lucrurile stricate, ci cu oamenii care încearcă să le repare.

Două povești, una din România și una din Spania, ridică aceeași întrebare: ce se întâmplă atunci când un cetățean vede o problemă în spațiul public și decide să o rezolve singur?

Prima poveste vine din comuna Livezile, județul Mehedinți. A doua, din Mataró, provincia Barcelona.

Și, deși situațiile nu sunt identice, asemănarea este greu de ignorat.

Livezile, Mehedinți: patru bănci și un apel la 112

În comuna Livezile, niște bănci aflate în fața primăriei ajunseseră într-o stare atât de proastă încât reprezentau un risc pentru copiii care le foloseau în timp ce așteptau microbuzul școlar.

Potrivit relatării publice despre caz, doi localnici au decis să le repare. Un consilier local a cumpărat din banii proprii lemnul, cuiele și vopseaua, iar un meșter din sat a început lucrările.

Nu au reparat o șosea județeană. Nu au modificat o clădire publică. Nu au construit ceva pe domeniul public pentru folosul lor personal.

Au reparat patru bănci.

Reacția autorității locale a fost însă una cu totul diferită de cea pe care ne-am putea-o imagina într-o situație în care niște oameni încearcă să elimine un posibil pericol pentru copii.

Primarul a sunat la 112.

Polițiștii au venit, au verificat situația și, potrivit relatării publice, au constatat că nu era vorba despre o infracțiune. Ulterior, un alt echipaj ar fi asigurat protecția meșterului până la finalizarea lucrării.

Povestea nu s-a încheiat însă acolo. Primarul a depus o plângere penală, reclamând faptul că intervenția nu fusese autorizată.

Și aici apare întrebarea care dă titlul acestui articol:

Datorită apelului la 112, stare de urgență!

O situație în care niște oameni repară niște bănci pentru ca niște copii să nu se rănească a ajuns să implice numărul unic de urgență, poliția și o plângere penală.

Sigur, există reguli. Domeniul public nu poate fi modificat de oricine, oricum și oricând. Autoritățile au obligația să controleze lucrările efectuate pe proprietatea publică.

Dar există și cealaltă parte a problemei.

Cine trebuia să repare băncile înainte să ajungă într-o asemenea stare?

Mataró, Spania: 200 de euro cheltuiți de un cetățean și o reclamație de 1.733,39 euro

La aproximativ 2.000 de kilometri distanță, în Mataró, povestea seamănă surprinzător de mult.

În Carrer del Cós, un localnic pe nume Miquel Clos reclama de ani de zile problemele străzii.

Din 2019 solicita înlocuirea copacilor dispăruți din aliniamentele stradale, iar din 2021 atrăgea atenția asupra degradării pavajului și a băncilor.

După ani de reclamații, a decis să facă singur ceea ce considera că nu se întâmplă suficient de repede.

A cumpărat cinci copaci, a reparat șapte bucăți de pavaj, a restaurat două bănci și a făcut și alte intervenții asupra spațiului din fața locuinței sale.

Cheltuiala lui a fost de aproximativ 200 de euro.

Problema? Nu avea autorizație pentru a interveni asupra domeniului public.

După o sesizare făcută de un alt locuitor, Primăria din Mataró a deschis un dosar și i-a solicitat 1.733,39 de euro pentru readucerea spațiului la starea anterioară.

Aici trebuie făcută însă o precizare importantă: suma nu era pur și simplu o „amendă de 1.733 de euro” în sensul clasic. Era suma calculată pentru costurile de restituire a spațiului public.

Și povestea nu s-a terminat cu plata banilor.

Și aici administrația s-a răzgândit

În 17 septembrie 2026, după aproximativ doi ani de conflict, Primăria din Mataró a admis recursul lui Miquel Clos și a decis să suspende procedura prin care îi erau solicitați cei 1.733,39 de euro.

Cu alte cuvinte, omul a contestat decizia, iar administrația a revenit asupra ei și a decis să-i restituie banii.

A fost sancționat, a contestat și, în cele din urmă, administrația i-a dat dreptate.

Mai mult, în perioada conflictului, situația străzii a oferit o ironie greu de ignorat: băncile pe care Miquel le restaurase au ajuns din nou într-o stare proastă, iar unii dintre copacii replantați ulterior de municipalitate s-au uscat din cauza problemelor de irigare reclamate de acesta.

Problema nu este dacă există reguli

Și aici trebuie să fim corecți.

Nu putem spune că orice cetățean ar trebui să poată interveni după bunul plac pe domeniul public.

Un copac trebuie plantat în locul potrivit. O bancă trebuie reparată conform unor criterii de siguranță. Pavajul trebuie montat corespunzător. Accesibilitatea pentru persoanele cu dizabilități trebuie respectată.

Există motive pentru care administrația publică trebuie să controleze asemenea intervenții.

Problema apare atunci când regula ajunge să fie mai importantă decât problema pe care regula ar trebui să o rezolve.

Dacă o bancă este putredă, cineva trebuie să observe.

Dacă un copil se poate răni, cineva trebuie să intervină.

Dacă pavajul se distruge, cineva trebuie să-l repare.

Dacă un copac dispare dintr-o stradă, cineva trebuie să-l înlocuiască.

Și toate acestea ar trebui să se întâmple înainte ca un cetățean să scoată bani din buzunar și să spună: „Bine, atunci o fac eu.”

De ce funcționează administrația doar după ce problema devine mare?

Aici este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem mai des.

O bancă nu devine periculoasă într-o singură zi.

Un pavaj nu se distruge complet peste noapte.

Un copac nu moare instantaneu.

Există o perioadă în care lucrurile se degradează.

Atunci este momentul intervenției preventive.

O scândură schimbată la timp costă puțin. O bancă abandonată ani întregi poate ajunge să necesite înlocuire completă.

O groapă mică se repară ieftin. O stradă lăsată ani de zile să se degradeze poate ajunge să coste enorm.

Un sistem de irigații defect se repară. Copacii morți trebuie replantați.

Asta este adevărata problemă pe care aceste două cazuri o pun pe masă:

de ce administrațiile ajung să reacționeze atât de greu la problemele mici, dar devin extrem de eficiente atunci când trebuie să explice unui cetățean de ce nu avea voie să rezolve problema singur?

Și aici apare birocrația

Înțelegem necesitatea autorizațiilor.

Dar uneori ai impresia că administrația publică a fost construită mai degrabă pentru a controla intervenția cetățeanului decât pentru a preveni degradarea bunului public.

Un om vede o bancă stricată.

Cumpără două scânduri.

Ia niște cuie și o cutie de vopsea.

O repară.

În loc să spunem:

„Mulțumim că ai sesizat problema. Data viitoare anunță-ne înainte și vedem cum o rezolvăm legal.”

ajungem la:

„Nu ai voie.”

Și uneori, mai departe:

112. Poliție. Plângere. Dosar.

Poate că acesta este motivul pentru care atât de mulți oameni ajung să nu mai facă nimic.

Pentru că este mult mai simplu să treci pe lângă o problemă decât să riști să devii tu problema.

Dar cine răspunde pentru ceea ce NU s-a făcut?

Aici ar trebui întoarsă puțin întrebarea.

În cazul din Livezile, dacă acele bănci reprezentau un pericol pentru copii, cine avea responsabilitatea întreținerii lor?

În Mataró, dacă un cetățean reclama din 2019 lipsa copacilor și din 2021 starea proastă a pavajului și a băncilor, de ce s-a ajuns ca în 2024 să intervină el personal?

Nu spun că administrația trebuie să accepte orice intervenție particulară.

Spun că administrația trebuie să se întrebe și ea de ce cetățeanul a simțit că trebuie să intervină.

Pentru că, dacă administrația își face treaba la timp, cetățeanul nu mai are motiv să ia vopseaua, lopata, scândurile sau copacii și să se transforme în echipă de întreținere.

Și ce facem cu apelul la 112?

În cazul din Livezile mai rămâne o întrebare care merită un răspuns oficial:

a fost justificat apelul la 112?

Nu avem suficiente informații publice pentru a spune că primarul a comis o contravenție prin simplul fapt că a sunat la 112.

Nici nu putem transforma faptul că polițiștii nu au identificat o infracțiune într-o dovadă automată că apelul a fost abuziv.

Dar întrebarea este legitimă.

Dacă un cetățean sună nejustificat la 112, legea prevede sancțiuni. Atunci când un reprezentant al administrației sună la numărul de urgență pentru o situație care, după verificarea poliției, nu constituie infracțiune, este normal să ne întrebăm dacă apelul a fost analizat și din perspectiva justificării lui.

A fost sau nu a fost?

Un răspuns simplu ar lămuri problema.

Poate că avem nevoie de mai mult spirit civic, nu de mai puțin

Cele două cazuri nu sunt identice.

În Livezile vorbim despre patru bănci reparate pentru copiii care așteptau microbuzul.

În Mataró vorbim despre un cetățean care, după ani de reclamații, a plantat cinci copaci, a reparat șapte bucăți de pavaj și două bănci, iar ulterior și-a câștigat recursul împotriva pretenției de 1.733,39 de euro.

Dar ambele povești ne obligă să punem aceeași întrebare.

Ce vrem de la cetățean?

Să vadă problema și să spună „nu este treaba mea”?

Sau să spună „este spațiul nostru public și trebuie să avem grijă de el”?

Dacă vrem prima variantă, atunci nu trebuie să ne mirăm că oamenii devin indiferenți.

Dacă vrem a doua variantă, administrația trebuie să găsească o cale prin care spiritul civic să fie încurajat, nu descurajat.

Pentru că administrația publică ar trebui să fie prima care repară o bancă stricată.

Prima care plantează copacul lipsă.

Prima care repară pavajul.

Prima care observă că un copil ar putea să se lovească.

Iar dacă cetățeanul ajunge să facă toate acestea înaintea administrației, poate că întrebarea nu ar trebui să fie doar:

„Aveai voie să repari?”

Poate că ar trebui să fie și:

„De ce a trebuit să o faci tu?”

Opinie personală.