Cine ne învață fotbal

               Cine ne mai poate învăța fotbal, 

dacă nici măcar Hagi nu reușește?

România nu mai pare să aibă o problemă doar cu fotbalul. Are o problemă cu sistemul care ar trebui să producă fotbal. Iar dacă nici Gică Hagi nu mai reușește să scoată ceva din el, atunci întrebarea devine inevitabilă: cine ne mai poate învăța?

1-2 cu Suedia.

2-4 cu Bosnia.

0-6 cu Polonia.

Trei meciuri oficiale, trei înfrângeri și 12 goluri primite.

Gică Hagi a ajuns astfel primul selecționer din istoria naționalei României care pierde primele trei partide oficiale ale unui mandat.

Și, înainte să spunem că Hagi nu este antrenor bun, că a greșit echipa, că a schimbat prea mulți jucători sau că a făcut nu știu ce experiment tactic, poate ar trebui să ne punem o întrebare ceva mai incomodă:

Dar dacă problema nu mai este Hagi?

Hagi poate fi criticat. Dar nu poate fi făcut vinovat pentru tot.

Să fie clar: Hagi poate fi criticat.

A făcut alegeri tactice discutabile. A schimbat foarte mult echipa. Iar după meciul cu Polonia și-a asumat personal responsabilitatea, spunând că el a planificat totul și că el a greșit.

Asta este partea lui de responsabilitate.

Dar există o diferență enormă între a critica un selecționer pentru alegerile făcute într-un meci și a pretinde că el este explicația pentru starea fotbalului românesc.

Hagi nu a inventat peste noapte lipsa infrastructurii.

Nu el a desființat sportul din școli.

Nu el a creat sistemul de juniori.

Nu el decide cum arată piramida fotbalului românesc.

Și, mai ales, nu el poate produce în câteva luni o generație nouă de fotbaliști.

Putem să-l schimbăm pe Hagi mâine.

Și apoi pe următorul.

Și pe următorul.

Dar dacă sistemul rămâne același, vom schimba doar omul de pe bancă.

Problema adevărată începe mult mai devreme

Un fotbalist nu apare la 20 de ani.

Se formează de la 6-7 ani.

Acolo începe totul.

În școală.

În curtea școlii.

În cluburile de copii.

În academii.

În competiții.

În antrenamente.

În disciplina pe care o învață copilul.

Și aici România are o problemă pe care preferăm să o ascundem sub covor până când vine naționala și pierde cu 0-6.

Atunci ne trezim toți experți.

„Hagi e de vină.”

„Ianis de ce e convocat?”

„Ăla de ce joacă?”

„Ăla de ce nu joacă?”

„Burleanu e de vină.”

„Arbitrul e de vină.”

„Jucătorii sunt slabi.”

Poate că fiecare dintre aceste întrebări are câte o bucățică de adevăr.

Dar niciuna nu explică întregul tablou.

Ianis Hagi este problema? Sau doar simptomul?

Da, putem discuta despre Ianis Hagi.

Merită convocat? Nu merită?

Este suficient de bun pentru națională? Este convocat și pentru numele pe care îl poartă?

Fiecare poate avea propria opinie.

Și este normal să o aibă.

Dar dacă reducem discuția despre fotbalul românesc la Ianis Hagi, ratăm exact problema importantă.

Pentru că întrebarea nu este doar:

„De ce joacă Ianis?”

Întrebarea adevărată este:

„De ce nu avem suficienți jucători atât de buni încât să nu mai conteze dacă joacă Ianis?”

Asta este diferența.

O națională puternică nu stă într-un singur nume.

Are concurență.

Are 30-40 de jucători care se bat pentru un loc.

Are generații care vin din urmă.

Are copii care știu că, dacă muncesc și sunt buni, au unde să ajungă.

Acolo ar trebui să fie discuția.

După înfrângerea cu Bosnia, Hagi a vorbit despre necesitatea unei schimbări profunde în sportul românesc și a spus că trebuie început „din Piața Victoriei”.

Nu este o idee nouă pentru el. Hagi vorbește de ani de zile despre sport, educație, copii, infrastructură și despre faptul că România nu tratează sportul ca pe o prioritate națională.

Și aici, paradoxal, s-ar putea să fie cel mai important lucru spus de Hagi în această perioadă.

Pentru că Hagi poate să fie un antrenor bun sau prost.

Poate să fi făcut alegeri bune sau proaste.

Poate să fi meritat sau nu să fie selecționer.

Dar ideea că sportul începe de la copii și că o țară trebuie să aibă un proiect pentru sport nu este o idee absurdă.

Este chiar evidentă.

Uitați-vă la copii, nu doar la națională

Am văzut recent un meci de copii în care adversarii erau din Andorra.

Nu erau niște copii mult mai mari.

Nu aveau cine știe ce avantaj fizic.

Dar erau organizați.

Aveau agresivitate sportivă.

Făceau marcaj.

Știau unde trebuie să stea.

Știau ce au de făcut.

Se vedea că cineva îi învățase să joace împreună.

Și aici cred că este una dintre marile diferențe.

Nu este suficient să ai un copil talentat.

Trebuie să-l înveți să joace în echipă.

Să-i dai disciplină.

Să-i dai un sistem.

Să-i dai competiție.

Să-i dai antrenori.

Să-i dai posibilitatea să crească.

Altfel, talentul individual rămâne exact atât:

talent individual.

România produce indivizi. Nu mai produce suficient de bine echipe.

Și poate că asta este problema care depășește fotbalul.

Avem români foarte buni.

Unul se descurcă extraordinar.

Altul își face o afacere.

Altul pleacă în străinătate și ajunge foarte bun.

Altul învață singur.

Altul muncește de dimineață până seara și reușește.

Dar când trebuie să construim ceva împreună, apar problemele.

Instituții care nu colaborează.

Cluburi care nu au resurse.

Școli în care sportul devine secundar.

Copii care nu au unde să se dezvolte.

Părinți care trebuie să plătească.

Sisteme care se schimbă.

Reguli care se schimbă.

Și, mai ales, lipsa unui proiect pe termen lung.

Apoi ne uităm la televizor și ne întrebăm:

„De ce nu mai avem fotbal?”

Păi poate pentru că nu mai construim fotbal.

Așteptăm să apară fotbaliști.

Prunea spune lucrurilor pe nume. Dar acuzațiile lui trebuie privite ca acuzații

După 0-6 cu Polonia, Florin Prunea a lansat un atac extrem de dur la adresa conducerii FRF și a lui Răzvan Burleanu.

A susținut că fotbalul românesc a regresat, a criticat situația din Liga 2 și Liga 3 și a pus sub semnul întrebării modul în care este administrat fotbalul românesc. A făcut inclusiv afirmații despre averea și veniturile conducerii FRF. Acestea sunt afirmațiile lui Prunea și trebuie tratate ca atare, nu ca fapte demonstrate doar pentru că au fost rostite public.

Dar există o întrebare care merită pusă indiferent dacă suntem sau nu de acord cu Prunea:

Dacă fotbalul românesc este administrat atât de bine, de ce rezultatul de la bază arată atât de prost?

Pentru că până la urmă asta trebuie măsurat.

Nu discursurile.

Nu conferințele.

Nu declarațiile.

Rezultatul.

Câți copii joacă?

Câte academii funcționează cu adevărat?

Câți ajung profesioniști?

Câte echipe sunt competitive?

Cât de bun este campionatul?

Cât de mare este baza de selecție?

Câți jucători pot intra în națională fără să ne întrebăm dacă există alternative?

Astea sunt întrebările.

Și atunci ajungem din nou la Hagi

Aici apare ironia întregii povești.

Hagi este probabil unul dintre oamenii care au reprezentat cel mai bine fotbalul românesc.

A fost fotbalistul pe care îl privea o generație întreagă.

A construit o academie.

A investit în copii.

A încercat să producă fotbaliști.

Și acum este selecționerul unei naționale care pierde cu 1-2, 2-4 și 0-6.

Atunci apare întrebarea din titlu:

Cine ne mai poate învăța fotbal dacă nici măcar Hagi nu reușește?

Poate că răspunsul este că nu mai avem nevoie de încă un om care să ne „învețe fotbal”.

Avem nevoie de un sistem care să învețe fotbalul.

De la șapte ani.

De la școală.

De la primul antrenament.

De la primul teren.

De la primul copil care spune că vrea să devină fotbalist.

Poate că fotbalul este doar oglinda

Și aici ajungem la ceva mult mai neplăcut.

Poate că fotbalul românesc nu este bolnav separat de societatea românească.

Poate că este doar oglinda ei.

Avem talent, dar nu avem suficientă organizare.

Avem oameni capabili, dar nu avem suficientă continuitate.

Avem individualități, dar ne este greu să construim echipe.

Avem copii talentați, dar nu avem întotdeauna drumul care să-i ducă până la performanță.

Și, când lucrurile merg prost, căutăm un vinovat.

Antrenorul.

Jucătorul.

Arbitrul.

Federația.

Politicianul.

Altul.

Numai sistemul rămâne, de fiecare dată, undeva în spate.

Nu Hagi trebuie să salveze fotbalul românesc

Hagi poate să plece.

Poate să rămână.

Poate să câștige următorul meci.

Poate să-l piardă.

Dar niciuna dintre variante nu rezolvă problema de fond.

Pentru că România nu duce lipsă de un Hagi.

România duce lipsă de sistemul care să producă următorii 100 de Hagi.

Iar asta nu se rezolvă la televizor.

Nu se rezolvă într-o conferință de presă.

Nu se rezolvă prin schimbarea selecționerului la fiecare câteva luni.

Se rezolvă în școli, în cluburi, în academii, în terenurile de sport, în administrație și, da, în ceea ce Hagi numește „Piața Victoriei”.

Pentru că, dacă nu construim de acolo în jos, vom continua să construim de jos în sus doar speranțe.

Și vom continua să ne uităm la câte un copil talentat și să spunem:

„Poate iese un Hagi.”

În loc să avem un sistem care să ne permită să spunem:

„Nu contează cine este următorul Hagi. Avem unde să-l creștem.”

Iar după 0-6, întrebarea nu mai este doar cine este vinovat.

Întrebarea este mult mai simplă și mult mai grea:

Cine ne mai poate învăța fotbal, dacă nici măcar Hagi nu reușește?