Poate că Europa nu se prăbușește. Poate că fierbe. Poate că ar trebui să ne uităm puțin mai atent la ceea ce se întâmplă în Europa. Nu la un singur protest. Nu la o singură alegere. Nu la un singur guvern care cade sau la un partid care urcă în sondaje. Ci la toate acestea împreună. Pentru că, puse una lângă alta, încep să semene cu ceva. De la fotbal la politică Am pornit zilele acestea de la fotbalul românesc. Și poate părea ciudat să ajungi de la rezultatele unei echipe naționale la politica europeană. Numai că problema este mai profundă decât fotbalul. Când o societate începe să aibă senzația că lucrurile nu mai funcționează, primul lucru care dispare este încrederea. În antrenori. În conducători. În instituții. În politicieni. În presă. În sistem. Iar atunci omul începe să se întrebe: „Dacă voi spuneți că totul este în regulă, de ce eu văd că nu este?” Aceeași întrebare o vedem acum în mai multe colțuri ale Europei. În Franța, elevii protestează pentru profesori, pentru condi...
Poate că Europa nu se prăbușește. Poate că fierbe.
Poate că ar trebui să ne uităm puțin mai atent la ceea ce se întâmplă în Europa.
Nu la un singur protest. Nu la o singură alegere. Nu la un singur guvern care cade sau la un partid care urcă în sondaje.
Ci la toate acestea împreună.
Pentru că, puse una lângă alta, încep să semene cu ceva.
De la fotbal la politică
Am pornit zilele acestea de la fotbalul românesc.
Și poate părea ciudat să ajungi de la rezultatele unei echipe naționale la politica europeană. Numai că problema este mai profundă decât fotbalul.
Când o societate începe să aibă senzația că lucrurile nu mai funcționează, primul lucru care dispare este încrederea.
În antrenori. În conducători. În instituții. În politicieni. În presă. În sistem.
Iar atunci omul începe să se întrebe:
„Dacă voi spuneți că totul este în regulă, de ce eu văd că nu este?”
Aceeași întrebare o vedem acum în mai multe colțuri ale Europei.
În Franța, elevii protestează pentru profesori, pentru condiții mai bune în școli și pentru un sistem educațional care să le ofere o perspectivă. Protestele au depășit însă problema unei singure școli și au devenit parte dintr-o nemulțumire mai largă.
În Spania, Pedro Sánchez tocmai a convocat alegeri anticipate pentru 29 noiembrie, într-un moment în care dreapta și Vox câștigă teren, iar blocul de dreapta apare în unele sondaje cu peste 50% din intențiile de vot.
În Germania, AfD a ajuns o forță politică pe care nimeni nu o mai poate trata ca pe un fenomen marginal. În Franța, Rassemblement National este în fruntea sondajelor. În Italia, dreapta conduce guvernul. În alte țări, partidele de dreapta radicală participă deja la guvernare sau susțin guverne.
Nu, nu înseamnă că „toată Europa a devenit extremistă”.
Dar înseamnă ceva.
Centrul politic pierde teren.
De ce?
Poate că răspunsul nu este atât de complicat pe cât vor unii să-l facă.
Omul obișnuit nu trăiește în statistici.
El trăiește în apartamentul pentru care nu-și mai permite chiria.
În școala în care copilul nu are suficienți profesori.
În cartierul în care nu se mai simte la fel de sigur.
În salariul care se termină înaintea lunii.
În facturile care cresc.
În sentimentul că muncește din ce în ce mai mult pentru a avea din ce în ce mai puțin.
Și mai ales în sentimentul că atunci când ridică aceste probleme i se răspunde cu explicații, etichete și discursuri, în loc să i se răspundă cu soluții.
Aici apare ruptura.
Europa a mizat mult pe viitor. Dar a uitat prezentul?
Europa a vorbit enorm despre digitalizare, tranziție verde, schimbări climatice, incluziune, migrație, noi reguli și noi obiective.
Toate acestea pot avea un loc într-o societate modernă.
Dar există o întrebare simplă:
Ce facem cu omul care trebuie să trăiască în această societate astăzi?
Pentru că înainte de a construi Europa viitorului trebuie să existe o Europă funcțională în prezent.
O Europă în care copilul primește educație bună.
În care familia poate cumpăra sau închiria o locuință.
În care omul care muncește poate trăi decent.
În care bătrânul nu este abandonat.
În care strada este sigură.
În care statul nu își privește cetățeanul doar ca pe un contribuabil, un alegător sau o statistică.
Iar aici apare problema migrației
Europa a avut nevoie de forță de muncă.
Unele state au folosit migrația și ca instrument economic, pentru a compensa îmbătrânirea populației și lipsa de personal.
Problema nu este existența migrantului.
Problema este ce se întâmplă atunci când capacitatea de integrare a statului este depășită.
Locuințe insuficiente. Școli aglomerate. Presiune pe servicii publice. Comunități care nu mai au sentimentul că împart aceleași reguli și aceleași valori.
Dacă omul care locuiește aici de trei generații ajunge să simtă că propriul stat nu mai are grijă de el, nu poți fi surprins că începe să caute alternative politice.
Și exact aici greșește uneori establishmentul european.
În loc să întrebe:
„De ce pleacă oamenii de la noi?”
preferă să întrebe:
„Cum îi convingem să nu mai plece?”
Nu este aceeași întrebare.
Tehnologia a schimbat jocul
Mai există însă ceva ce politicienii și instituțiile nu mai pot controla ca înainte.
Informația.
Un om poate vedea astăzi în câteva minute ce se întâmplă în Franța, Germania, Spania, România sau Italia.
Poate compara.
Poate verifica.
Poate vedea discursul oficial și imaginile de pe stradă în același timp.
Poate vedea că ceea ce i se spune că este „un caz izolat” se întâmplă și în altă țară.
Iar când oamenii încep să compare experiențele, apare o formă de conștiință colectivă pe care niciun partid nu o mai poate controla complet.
Poate de aceea asistăm la o creștere a formațiunilor anti-establishment și de dreapta.
Nu neapărat pentru că milioane de europeni s-au trezit peste noapte „extremiști”.
Ci pentru că o parte dintre ei simt că partidele tradiționale nu le mai reprezintă problemele.
Cercetările recente despre populismul de dreapta leagă această evoluție tocmai de anxietatea economică, pesimismul privind viitorul și pierderea încrederii în partidele tradiționale.
Și atunci ajungem la oala care fierbe
Poate că Europa nu se prăbușește.
Poate că Europa fierbe.
Ani întregi ni s-a spus că trebuie să acceptăm schimbări peste schimbări în numele unui viitor mai bun.
Dar omul obișnuit nu cere teorii complicate.
Cere o școală bună pentru copil.
Un salariu din care să poată trăi.
Siguranță.
O locuință.
Stabilitate.
Respect.
Și sentimentul că munca lui are un rost.
Când acestea dispar, oamenii încep să se grupeze.
Încep să vorbească între ei.
Încep să compare.
Încep să voteze altfel.
Iar când oala fierbe suficient de mult, nu mai contează cât de frumos îi explici că temperatura este „sub control”.
La un moment dat, capacul începe să tremure.
Poate că Europa își cere Europa înapoi
Nu înseamnă întoarcerea în trecut.
Nu înseamnă izolarea de lume.
Nu înseamnă ura față de străini.
Și nici nu înseamnă că orice partid de dreapta are automat răspunsurile corecte.
Înseamnă ceva mult mai simplu:
Europa trebuie să-și pună din nou cetățeanul în centrul proiectului european.
Educația înaintea sloganurilor.
Siguranța înaintea propagandei.
Munca înaintea birocrației.
Familia înaintea experimentelor sociale.
Integrarea înaintea improvizației.
Responsabilitatea înaintea scuzelor.
Și, mai ales, realitatea înaintea discursului politic.
Poate că aceasta este adevărata schimbare care se pregătește în Europa.
Nu neapărat o revoluție.
Nu neapărat „căderea sistemului”.
Ci ceva mult mai simplu și, pentru orice clasă politică, mult mai incomod:
oamenii au început să spună că nu mai acceptă orice li se spune.
Iar când suficient de mulți oameni ajung la aceeași concluzie, politica se schimbă.
Nu pentru că cineva a apăsat un buton.
Ci pentru că, la un moment dat, societatea nu mai încape în vechea formă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu