Poate că Europa nu se prăbușește. Poate că fierbe. Poate că ar trebui să ne uităm puțin mai atent la ceea ce se întâmplă în Europa. Nu la un singur protest. Nu la o singură alegere. Nu la un singur guvern care cade sau la un partid care urcă în sondaje. Ci la toate acestea împreună. Pentru că, puse una lângă alta, încep să semene cu ceva. De la fotbal la politică Am pornit zilele acestea de la fotbalul românesc. Și poate părea ciudat să ajungi de la rezultatele unei echipe naționale la politica europeană. Numai că problema este mai profundă decât fotbalul. Când o societate începe să aibă senzația că lucrurile nu mai funcționează, primul lucru care dispare este încrederea. În antrenori. În conducători. În instituții. În politicieni. În presă. În sistem. Iar atunci omul începe să se întrebe: „Dacă voi spuneți că totul este în regulă, de ce eu văd că nu este?” Aceeași întrebare o vedem acum în mai multe colțuri ale Europei. În Franța, elevii protestează pentru profesori, pentru condi...
La câtă democrație mai avem dreptul în România?
În Spania, Pedro Sánchez tocmai a făcut ceva ce, în România, pare să fi devenit aproape de neconceput.
Și-a asumat riscul.
După problemele din Parlament, Sánchez a anunțat alegeri generale anticipate pentru 29 noiembrie. Nu știe dacă le va câștiga. Poate foarte bine să iasă din ele mult mai prost decât a intrat.
Dar a spus, în esență: acum este momentul ca spaniolii să decidă ce viitor vor.
Poate pierde.
Poate câștiga.
Poate rămâne fără majoritate.
Este riscul lui.
Și, în cele din urmă, este decizia alegătorilor spanioli.
România, însă, are o problemă
La noi, când se vorbește despre alegeri anticipate, explicația este aproape întotdeauna una economică.
Nu ne permitem.
Piețele nu ne-ar privi bine.
Investitorii nu vor.
Cei care finanțează statul nu vor instabilitate.
Chiar președintele României a spus că investitorii care finanțează statul transmit că nu doresc alegeri anticipate.
Perfect.
Să presupunem că argumentul economic este corect.
Dar atunci apare o întrebare care nu mai este economică:
La câtă democrație își mai permite România?
Pentru că noi nu venim la această discuție dintr-o situație democratică liniștită.
Venim după un episod fără precedent.
În decembrie 2024, Curtea Constituțională a anulat întregul proces electoral pentru alegerea președintelui României și a decis reluarea alegerilor de la zero.
Instituțiile statului au avut argumentele lor. Au existat acuzații privind interferența externă, atacuri informatice, finanțarea campaniei și manipularea procesului electoral.
Nu spun că aceste acuzații sunt false.
Nu spun nici că sunt adevărate.
Spun ceva mult mai simplu:
La aproape doi ani de la anularea alegerilor, pentru foarte mulți români încă nu există acea claritate publică pe care o aștepți atunci când o instituție anulează un proces electoral întreg.
O asemenea decizie trebuie să lase în urmă nu doar comunicate și acuzații, ci și un nivel de claritate suficient pentru ca oamenii să înțeleagă exact de ce votul lor a fost anulat.
Pentru că altfel rămâne suspiciunea.
Iar democrația nu poate funcționa mult timp pe suspiciune.
Și povestea nu s-a terminat acolo
Călin Georgescu, omul care câștigase primul tur al alegerilor anulate, nu a mai putut candida la repetarea scrutinului.
Astăzi, numele lui apare din nou în dosare penale.
În septembrie 2026, Georgescu a ajuns să fie arestat preventiv într-un dosar de fraudă, măsura fiind ulterior înlocuită cu control judiciar. El neagă acuzațiile.
Nu trebuie să spunem că este persecutat politic.
Nu avem cum să știm asta.
Dar nici nu trebuie să ne prefacem că succesiunea evenimentelor nu ridică întrebări.
Un candidat câștigă primul tur.
Alegerile sunt anulate.
Candidatura lui este ulterior blocată.
Apoi ajunge implicat în alte dosare penale.
Iar România discută despre posibilitatea unor noi alegeri, în timp ce ni se explică faptul că acestea trebuie privite prin ochii celor care ne finanțează datoria.
Nu este oare suficient pentru a pune câteva întrebări?
Dar unde era criteriul financiar în 2024?
Mai este un lucru care nu-mi dă pace.
Ni se explică astăzi că România nu-și permite alegeri anticipate. Că suntem într-o situație financiară atât de fragilă încât trebuie să ținem cont de reacția piețelor și de cei care ne finanțează datoria.
Înțeleg.
Dar atunci să ne întoarcem puțin în 2024.
Dacă problema financiară era atât de importantă, de ce nu am avut de la început o preocupare mai serioasă pentru reducerea costurilor electorale?
Am avut alegeri locale și europarlamentare în iunie.
Apoi prezidențiale în noiembrie, cu primul și al doilea tur.
Apoi parlamentare în decembrie.
Mai multe momente electorale, mai multe operațiuni logistice, mai multe secții organizate, mai multe buletine, mai mult personal mobilizat și, evident, mai multe cheltuieli.
Nu spun că alegerile nu trebuiau organizate.
Spun altceva.
Dacă banii sunt problema fundamentală, de ce problema banilor devine atât de urgentă abia când vorbim despre alegeri anticipate?
Poate există o explicație perfect rațională.
Poate diferențele de calendar au fost justificate juridic și politic.
Poate costurile suplimentare au fost inevitabile.
Dar tocmai de aceea ar trebui explicate.
Pentru că altfel riscăm să ajungem într-o situație foarte ciudată.
Când trebuia să mergem la vot de mai multe ori într-un singur an, democrația și calendarul electoral au mers înainte.
Când apare însă posibilitatea ca alegătorul să fie chemat din nou să decidă într-un moment politic incomod, brusc aflăm că țara nu-și mai permite.
În Spania, alegătorul este chemat să decidă
Sánchez nu știe ce va primi de la electorat.
Poate primi un mandat mai puternic.
Poate primi un șut zdravăn.
Poate pierde guvernarea.
Dar își asumă riscul și îi lasă pe spanioli să decidă.
În România, pare că trebuie să ne întrebăm mai întâi:
Ce spun piețele?
Ce spun creditorii?
Ce spune deficitul?
Ce spune ratingul?
Ce spune Bruxelles-ul?
Și abia după aceea:
Ce spune alegătorul?
Sigur că economia contează.
Sigur că România nu poate ignora deficitul și datoria.
Sigur că alegerile au un cost.
Dar există o limită la care argumentul economic începe să devină o problemă democratică.
Pentru că dacă cetățeanului i se spune:
„Ai dreptul să alegi, dar numai când economia permite”,
atunci trebuie să avem curajul să punem întrebarea:
Cine mai stabilește, de fapt, momentul în care poporul are voie să decidă?
Nu spun că România trebuie să organizeze mâine alegeri anticipate.
Poate că ar fi o decizie economică proastă.
Poate că ar produce luni de instabilitate.
Poate că rezultatul ar fi exact același Parlament.
Dar după anularea unui proces electoral, după eliminarea unor competitori și după toate controversele care au urmat, cred că avem nevoie de ceva mai mult decât explicații tehnice despre piețe și creditori.
Avem nevoie de încredere.
Iar încrederea nu se construiește spunând oamenilor:
„Stați liniștiți, instituțiile au decis.”
Instituțiile trebuie să poată spune și:
„Iată faptele. Iată dovezile. Iată de ce am făcut ceea ce am făcut.”
Pentru că altfel, peste toate explicațiile oficiale rămâne o întrebare simplă, incomodă și foarte greu de evitat:
La câtă democrație mai avem dreptul în România?
Și poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem înainte de orice discuție despre deficit, piețe, Bruxelles sau creditori.
Pentru că o țară poate supraviețui unei crize economice.
Dar dacă oamenii ajung să creadă că votul lor contează doar atunci când convine instituțiilor, partidelor, piețelor sau creditorilor, atunci problema nu mai este economică.
Este democratică.
Nu am înțeles.
Comentarii
Trimiteți un comentariu