Există un moment în care o societate trebuie să-și pună o întrebare brutal de simplă: mai suntem proprietari sau suntem doar chiriași ai statului? În România de azi, răspunsul devine tot mai incomod. Pentru că atunci când plătești an de an pentru casa în care trăiești, când munca îți este taxată până la os, iar fiecare produs cumpărat vine cu TVA pe care nu‑l vei recupera niciodată, noțiunea de „proprietate privată” începe să sune a glumă. Proprietatea cu termen de expirare Casa nu mai este un bun definitiv. Este un bun condiționat. O ai atâta timp cât plătești. Nu contează că ai muncit o viață, că ai plătit deja impozite pe salariu, pe materiale, pe utilități, pe fiecare cui bătut în perete. Statul revine anual și îți amintește cine este, de fapt, proprietarul final. Impozitul pe locuință nu mai este o taxă simbolică. Devine o chirie mascată. Obligatorie. Permanentă. Fără legătură reală cu servicii oferite. Plătești pentru dreptul de a rămâne în propria ta casă. TVA – impozitul ...
Există momente în istorie când nu trebuie să fii cel mai puternic ca să devii important — e suficient să fii așezat fix unde se joacă meciul mare. România știe bine lecția asta. A fost „teren neutru” pentru imperii, culoar de trecere pentru armate și, mai nou, platformă strategică într-un război informațional global. În timp ce liderii marilor puteri își măsoară mușchii, noi suntem, ca de obicei, gazdele meciului. Numai că în loc de spectatori, riscăm să fim mingea. --- ✈️ De la Iugoslavia la Bruxelles: precedentul ignorat În 1999, când NATO a bombardat Serbia, avioanele alianței foloseau spațiul aerian și infrastructura românească. România nu era încă membră nici NATO, nici UE, dar s-a grăbit să pună la dispoziție tot ce avea. Răsplata? Nu vreo compensație economică sau politică substanțială — ci promisiunea integrării occidentale. A fost, practic, primul mare „test de loialitate strategică”. România a trecut testul, dar a rămas cu aceeași poziție: de teren de joc, nu de jucător...